Oamenii se aseamănă cu norii: apar și dispar fără să lase nicio urmă. Doar arareori, câte unul din ei, se preschimbă în ploaie, în ceva folositor. Scriitorul, din acest punct de vedere, e o ploaie benefică… Să planteze suflet acolo unde el nu există – iată adevărata menire a unui scriitor.
Nimeni nu va condamna un poet care transformă sublimul într-un impresionant foc de artificii. Un prozator însă pierde acest drept din momentul în care preferă credibilitatea în locul abundenţei de metafore. Nicolae Dabija a intuit acest lucru şi a păstrat echilibrul dintre „zburdălnicia” primăvăratică a poetului şi calmul aşezat al prozatorului.
Fireşte, nu felul de a scrie, ci felul de a gândi decide valoarea unui scriitor.
Scrisul – o eliberare de sine. Sinele – o eliberare de alții…
(Fărâme de suflet)
Creaţia înseamnă suflet. Dacă cineva m-ar întreba în ce constă sensul vieţii, i-aş răspunde fără să ezit: – În căutarea creatoare. A te apropia de ea înseamnă a te întâlni cu propriul tău suflet.
Marile iubiri nu se caută. Ele se prăbuşesc peste noi ca o avalanşă, făcându-ne să ne întrebăm: pentru ce trăim? Nu e greu să fii îndrăgostit. E greu să iubeşti şi să nu fii fericit.
Creaţia e o chemare, un strigăt de luptă pe care e mai bine să nu-l auzi, dacă nu eşti în stare să-l urmezi.
Lumea e mare, dar noi suntem şi mai mari, dacă ne credem în stare s-o cucerim!