Nu începi să iubești o femeie până când nu poți concepe speranța – chiar și una foarte slabă și foarte vagă – de a o poseda. Dar dacă ai speranța de a poseda o femeie, este pentru că o crezi capabilă să cedeze, pentru că presupui că își poate uita îndatoririle. Nu o mai respecți. Deci iubirea se bazează pe dispreț.
(Vulturii Capitoliului)
© CCC
Stima sau dragostea unui bărbat: trebuie să alegi. În locul femeilor, m-aș consola cu această alternativă. „Dragostea este plăcută”, spune cântecul, care nu vorbește despre stimă. De asemenea, cred că femeile și-au luat partea lor cu mult timp în urmă. Stima, singură, este atât de săracă! Îți amintești povestea reginei din Saba care a venit să-i ceară lui Solomon să-i dea un moștenitor care să-i conducă statele? Îmi închipui că această prințesă ar fi făcut ceea ce se numește o glumă. Solomon, regele evreilor, i-ar fi răspuns: Frumoasă doamnă, nu pot să-ți pun decât stima mea la dispoziție; aș vrea ca ea să-ți poată da un fiu.
(Vulturii Capitoliului)
© CCC
Când un alt om de geniu, Lamartine, a publicat în Interviurile sale literare o critică foarte virulentă și foarte acerbă la adresa romanului Mizerabilii, încă îl văd pe Victor Hugo arătând cu degetul spre pamflet și spunând zâmbind: Încercare de mușcătură din partea unei lebede.
(În anul când a fost publicat romanul Mizerabilii, 1862, Lamartine avea 72 de ani și a mai trăit 7 ani. Hugo avea 60 de ani și a mai trăit încă 23 de ani. Hugo, dată fiind vârsta înaintată a lui Lamartine, se referea la pamfletul acestuia ca la un „cântec de lebădă”, care semnifică o ultimă interpretare sau un ultim act remarcabil care anunţă sfârşitul.
Mușcătura de lebădă este destul de puternică și dureroasă, dar nu într-un mod care să producă o traumă severă, ducând cel mult la o zgârietură însoțită de o sângerare ușoară.)
© CCC
Se spune că Alfred de Musset venea doar din când în când la Academie. La intrare, îl întreba pe Pingard:
– Dl. Victor Hugo a venit azi la Academie?
Iar când Pingard îi răspundea că nu:
– Atunci, relua Musset, nu e nimeni. Plec.
După care, se răsucea pe călcâie și pleca acasă.
(Din întâmplările vieții)
***
Despre Antonius Pingard (1797-1885), șeful secretariatului Institutului Franței
Trei generații din această familie au ocupat funcții la Institutul Franței din Paris, fiind astfel familiari cu zoologul André Marie Constant Duméril, cu fiul său, de asemenea zoolog, Auguste și cu confrații lor. Primul, Jean Pingard (1757-1830), era administrator la Luvru al sălilor fostelor Academii dizolvate în 1793, apoi ușier la Institut.
I-a urmat unul dintre cei doi fii ai săi, Antonius Pingard. O comisie a Academiei de Arte Frumoase a considerat că este necesar, „dată fiind boala prelungită a domnului Cardot, agent special și șef al secretariatului, să se alăture temporar domnul Antonius Pingard pentru a-l ajuta în atribuțiile sale și înlocuirea lui dacă este cazul” (şedinţa din 29 februarie 1840).
Timp de 46 de ani, Antonius Pingard a condus în această funcție importantă în care s-a ocupat și de arhive, contabilitate, tipărire de memorii etc. Din corespondența intensă generată de aceste activități, multe scrisori adresate artiștilor sau primite de la aceștia apar în diverse arhive și acte de vânzări (Victor Hugo, Halévy, Berlioz, Scribe etc.).
Biblioteca Institutului Franței păstrează 3 volume de Desene, portrete, cheltuieli și peisaje schițate, în cea mai mare parte în timpul ședințelor Institutului, de diverși academicieni și culese de Antonius Pingard, primul ușier al Institutului (1830-1859); portrete atribuite academicienilor Emile Perrin, Paul Delaroche, Hippolyte Flandrin, François Heim, Philippe Lemaire, Alexandre Lenoir etc.
Fiica lui Antonius, Julia Pingard (1829-1905), asistenta tatălui său la Institut începând din 1848, i-a succedat în 1886, dar multă vreme a îndeplinit toate funcțiile, lăsând doar ceremoniile în sarcina tatălui său, în calitate de șef onorific al secretariatului Institutului Franței.
Unul din frații Goncourt (Jurnal, 11 februarie 1875) l-a descris astfel: „Mi s-a dat un bilet [pentru o recepție la Academie], și în această dimineață, după micul dejun, plecăm, prințesa, domnișoara de Galbois, Benedetti, generalul Chauchard și eu, la Institut. Aceste festivități ale inteligenței sunt destul de prost organizate și, pe o vreme foarte rece, stăm la coadă, îndelung, între polițiști îmbufnați și trubaduri surprinși de busculada iscată între frumoasele doamne cu trăsuri și domnii cu rozete de ofițeri ai Legiunii de Onoare. În sfârșit, suntem la ușă. Apare un majordom. Nu, este ilustrul Pingard, o celebritate pariziană care își datorează o parte din notorietate faptului că este morocănos, un bărbat îmbrăcat tot în negru, cu dinți neregulați și mormăitul unui buldog iritat. Ne conduce într-un vestibul, împodobit cu statui de oameni mari, arătând foarte plictisit de reprezentarea lor în marmură, prea academică, dispare pentru o clipă, apoi reapare și o mustră aspru pe prințesă – pe care se preface că nu o recunoaște – pentru că a trecut de o anumită linie a podelei.”
Institutul Franței (Institut de France) este o instituție academică franceză fondată la 25 octombrie 1795 și cuprinde cinci academii:
Academia Franceză
Academia de înscrisuri și beletristică (Académie des inscriptions et belles-lettres)
Academia Franceză de Științe
Academia de Științe Morale și Politice (Académie des sciences morales et politiques)
Academia de Arte (Académie des beaux-arts).
© CCC