Citate Celebre Cogito
Citate Celebre & Enciclopedie

Citate de Lucian Blaga

Aş vrea să vă culeg în braţe

feciorelnicul avant,

dar vi-e atât de fragedă podoaba,

că nu-ndrăznesc,

o, nici la pieptul gândurilor mele să vă strâng.

(Flori de mac)

Aş vrea să vă cuprind,

că, nu ştiu cum, petalele ce le purtaţi

îmi par urzite

din spuma roşie

a unui cald şi-nflăcărat amurg de vară.

(Flori de mac)

Cu-o mare de îndemnuri şi oarbe

năzuinţi

în mine

mă-nchin luminii voastre, stelelor,

şi flăcări de-adorare

 

îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă.

Fiori ce vin din ţara voastră îmi sărută

cu buze reci de gheaţă trupul.

Şi-nmărmurit vă-ntreb:

spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri?

Pribeag cum sunt,

mă simt azi cel mai singuratic suflet,

şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu – unde.

Un singur gând mi-e rază şi putere:

o, stelelor, nici voi n-aveţi

în drumul vostru nicio ţintă,

dar poate tocmai de aceea cuceriţi

nemărginirea.

(Stelelor)

Iubeşti – când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.

Iubeşti – când suavă icoana
ce-ţi faci în durere prin veac
o ţii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.

Iubeşti – când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.

Iubeşti – când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.

Iubeşti – când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.

(Iubire)

Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.

Și totuși tu-mi șoptești: “Mi-așa de dor de tine!”

(Dorul)

Visând, întrezărim prin doruri –

latente-n pulberi aurii –

păduri ce ar putea să fie

şi niciodată nu vor fi.

(Risipei se dedă florarul)

Ne-om aminti cândva târziu

de-această întâmplare simplă,

de-această bancă unde stăm

tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

 

De pe stamine de alun,

din plopii albi, se cerne jarul.

Orice-nceput se vrea fecund,

risipei se dedă Florarul.

 

Polenul cade peste noi,

în preajmă galbene troiene

alcătuieşte-n aur fin.

Pe umeri cade-ne şi-n gene.

 

Ne cade-n gură când vorbim,

şi-n ochi, când nu găsim cuvântul.

Şi nu ştim ce păreri de rău

ne tulbură, pieziş, avântul.

 

Ne-om aminti cândva târziu

de-această întâmplare simplă,

de-această bancă unde stăm

tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

 

Visând, întrezărim prin doruri –

latente-n pulberi aurii –

păduri ce ar putea să fie

şi niciodată nu vor fi.

(Risipei se dedă florarul)

Eu nu mă căiesc,

c-am adunat în suflet şi noroi –

dar mă gândesc la tine.

Cu gheare de lumină

o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,

că sufletul mi-aşa curat,

cum gândul tău il vrea,

cum inima iubirii tale-l crede.

Vei plânge mult atunci ori vei ierta?

Vei plânge mult ori vei zâmbi

de razele acelei dimineţi,

în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:

“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?

(Vei plânge mult ori vei zâmbi?)

Viori sunt femeile,

tremur în palme răsfrânt.

Le slăvesc şi le cânt

pentru sfârşitul de drum

ce-l au pe pământ.

Lemn moale, lemn sfânt!

Viori sunt femeile,

vibraţie fără cuvânt,

viori aprinse subt arc

în flăcări şi fum.

(Viori aprinse, femeile)

Femeie,

ce mare porti in inima si cine esti?

Mai canta-mi inc-o data dorul tau,

sa te ascult,

si clipele sa-mi para niste muguri plini,

din care infloresc aievea – vesnicii.

(Dorul)

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.