Comoara sufletului ca și-a minții
E să iubești pentru-a putea ierta.
(Solul Golgotei)
Isus veni și-n casa mea-ntr-o seară:
Era-ntr-un tainic și suav apus…
Și-am stat în casă singur cu Isus…
Și-afară era blondă primăvară.
Atunci mi-a spus cu vocea lui cea clară
Că oamenii sunt buni, deși l-au dus
Să-l bată-n cuie pe Golgota sus,
Fiindcă i-a iubit din cale-afară.
Și mi-a mai spus că poate fi iertat,
Chiar Iuda, ce-l vându c-un sărutat,
Ca să-și sporească cu treizeci, arginții.
Apoi, plecând, din prag mi-a spus așa:
Comoara sufletului ca și-a minții
E să iubești pentru-a putea ierta.
(Solul Golgotei)
El pune în vers o muzică mai lină,
Ca de zefir când printre flori s-alină
Smulgând petale una după alta:
Statui aş vrea sonetele să fie,
Căci nu le-a scris cu pana pe hârtie,
Ci le-a sculptat în marmoră cu dalta.
Nu-ţi trebuie statui, nici osanale,
Căci versul tău cel ferecat în zale
Mai tare-i decât bronzul şi granitul.
(Statuii lui Eminescu)
Spun poeţii că Amorul
E un tinerel monarc
Ce-şi săgeată veşnic dorul
De pe coarda unui arc.
Cu ale amurgului suspine
Vine sprintenul copil,
Paj al viselor senine
Şi-al speranţelor de-april.
Mi-e lira-n părăsire azvârlită
De cănd spre tine sufletu-mi s-abate,
Că n-am putut pe coarde numărate
Să cânt iubirea mea nemărginită.
Dar fruntea-mi, de privirea ta robită,
Sub jugu-i se revoltă și se zbate:
Ce vultur cu aripile tăiate
Nu-și geme soarta lui înlănțuită?
În ochii tăi mi-am îngropat avântul, –
Deși, ca-n ei să nu-mi găsesc mormântul,
Mă lupt cu mine și cu voia sorții!…
…Și te iubesc cu-nfiorarea vagă
Pe care-o dă presentimentul morții…
Și te urăsc că-mi ești atât de dragă !
(De profundis)
Comoara sufletului ca și-a minții
E să iubești pentru-a putea ierta.
(Solul golgotei)
Iubirea este o primăvară din care trebuie să stârpeşti multe omizi, ca să poţi culege-n toamnă frumoase fructe. Dar ce păcat, poete, stârpind omizile îţi stârpeşti în mai trandafirii tăi… de fluturi.