Privește râul din gradină,
spune-ți că ești în paradis.
Ce mai aștepți? Du-te s-o cauți
Pe fata cu priviri de vis!
Dumnezeu ne-a lăsat cel mai scump dar din toate:
iubirea – jarul, lava –
așa cum unor plante,
le-a dat otrava.
Repezi ca unda apei, ca zborul vântului,
zilele vieții trec. Eu voi ramâne
mereu indiferent față de două:
ziua de ieri și-aceea ce va să vină mâine.
Mai dați-mi vin să mi se-nvârtă capul,
Să simt în trup focul arzând așa…
Sătul de minciuni, să curgă vinul!
Repede, sunt bătrân deja!
Nu-mi amintesc când am venit pe lume,
când voi pleca, n-am știre nici atât.
Să bem și să iubim uitând că-n viață
n-am ști nici când ce nici când n-am știut.
Un câmp de roze-i lumea. Privighetori le cântă.
Iar fluturii sunt oaspeți. Când nu-s privighetori,
Nici trandafiri, nici fluturi – am stele-n loc de flori,
Iar șoapta ta e harfa ce-mi face ora sfântă.
(Rubaiate)
Când am să plec din lume, n-au să mai fie flori.
Nici chiparoși, nici buze, nici vin cu-arome fine.
Nici zâmbet, nici tristețe, nici înserări și zori.
Nu va mai fi nici lumea – căci gândul meu o ține.
(Rubaiate)
Când te-a secat de lacrimi viața care doare,
Gândește-te la roua din geana unei flori.
Și când ai vrea ca noaptea din urmă să coboare,
Gândește la trezirea unui copil în zori.
(Rubaiate)
Tu sau Te-ascunzi de lume, sau Te arăți în toate
Și Te amuză – aceste efecte minunate
De a juca în lucruri. Căci Tu ești și actor
În propria Ta piesă – și ești și spectator.
(Rubaiate)
Acestei lumi nedrepte să nu-i dai viața ta.
Nu-ți aminti durerea ce-a fost și ce-o să vie.
Lângă o zână albă cu sâni de iasomie
Ascunde-te de lume cu-o cupă alăturea.
(Rubaiate)