Oamenii care s-au întors mereu de la ceva sunt cei care nu au plecat niciodată nicăieri. Pentru că a pleca e deja mult. De întors – nimeni nu s-a întors!
© CCC
Plecările şi reîntoarcerile tale,
Toate plecările, de ani întregi, superbe, triumfale,
Aceeaşi frunte rea, mănuşa sfâşiată în prag
„Adio, domnul meu!” – un zâmbet vag –
Dispreţ, compătimire şi mustrări,
Aceleaşi lungi plecări
O viaţă nouă, în sfârşit cu marea dezrobire
Un albatros, un fulger în nemărginire…
Şi-aceleaşi reîntoarceri calme, resemnate:
Surâsuri de martiră şi priviri iluminate
Şi renunţări (vai, toate-s în zadar!),
Priviri furişe de copil ştrengar
Şi o mare milă pentru cel pe care l-ai lăsat,
Iertare creştinească celui vinovat,
Elanuri mistice cum nu se mai găsesc,
O pagină sublimă de roman rusesc.
Cum le cunosc aceste tragedii banale
Plecările şi reîntoarcerile tale!
(Plecările şi reîntoarcerile tale)
Cel care pentru țară se trudește
Ușor de ea nu se lipsește.
Dar cine-n stare nu-i, a-i fi folositor,
Aceluia-n străini plecarea-i o ispită:
Fiind străin, aici, nu-i luat peste picior
Și nefacând nimic, pe nimeni nu irită!
Bine, dar nu-l pot lăsa să plece! strigă inima ei, dând la o parte vechiul procedeu şi începând să simtă durerea. “Trebuie să existe o cale!
(Pe aripile vântului)
De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?
Mâhnită-i toată carnea, iar cărţile, citite.
Să fug! să fug aiurea! Sunt păsări fericite
Să zboare între ceruri şi spume neperechi!
Nimic, nici oglindite-n priviri grădini prea-vechi
în calea unei inimi care închină mării
O, nopţi! nici ocrotite, de răul călimării,
Foi, goale,-n clar de lampă, de către propriul alb
Nici tânăra femeie, la sân cu prunc rozalb.
Tot am să plec! Fregată,-n tresalt de mari pavoaze,
Sus ancora spre darnici atoli şi blânde oaze!
Un greu Plictis, în care speranţe crude gem,
Mai crede-n bun-rămasul batistelor, suprem!
Şi, ispitind furtuna, înaltele catarge
Sunt, poate, dintre-acelea ce vântul le va sparge
Fără catarge, fără, pierduţi la antipozi…
Dar, inimă, ascultă-i cum cântă, pe matrozi!
(Briză marină)
Traducere: Şerban Foarţă
Dacă trebuie să plec, să nu îți amintești de mine după ceea ce am făcut sau am spus.
(traducere CCC – Copyright ©2021)
Orient-Express: Tren sinonim cu plecarea; cantec compus de fratele meu Eddie, pe un text scris de Didier Barbelivien, care simbolizeaza plecarea noastra din Bulgaria in Franta. Un vis de libertate.
(Sylvie Vartan de la A la Z: O de la Orient-Express)
© CCC