„Marea artă a grădinii este ceea ce caută o civilizație, nu pentru a copia natura, ci pentru a utiliza elementele pe care ea i le oferă pentru a-și exprima concepția sa cea mai înaltă despre fericire”. – Benoist-Méchin, Omul și grădinile sale sau metamorfozele paradisului terestru
Ce este o grădină?
O grădină este un spațiu exterior sau interior, închis sau deschis, unde se cultivă plante care pot fi flori, legume, pomi fructiferi sau ornamentali, o peluză (gazon).
Grădina este un spațiu creat de om, unde se amestecă elementele naturale (vegetație) și elementele artificiale (plante tăiate, iazuri create artificial, sculpturi, grote etc.).
Grădina exprimă legătura dintre vegetal și mineral, precum și toate componentele vieții de-a lungul timpului (ciclurile anotimpurilor) și spațiului (esențe diferite în diferite părți ale lumii).
Simbolizează cele 4 elemente (apă, aer, pământ și foc) și cele 5 simțuri (văz, miros, pipăit, auz, gust).
Arta grădinilor organizează și aranjează toate aceste componente.
Diferite tipuri de grădini…
Grădinile mitice: Grădina Hesperidelor, Grădina Edenului, Grădinile suspendate ale Babilonului.
Grădinile lumii, diferite în funcție de epocă: Grădina persană, Grădinile asiatice, Grădina medievală, Grădina italiană, Grădina franceză, Grădina engleză, Grădina contemporană.
Grădinile specializate: Grădina botanică, Grădina acvatică.
Grădinile mitice:
Grădina Hesperidelor
Frederic Leighton, Grădina Hesperidelor
Conform unei versiuni a mitologiei grecești, cele trei nimfe ale apusului, fiicele lui Atlas și Hesperis, „ora de seară” care reprezintă Occidentul, Apusul personificat, sunt numite Hesperide. Mai erau numite și “Nimfele serii și ale luminii aurii ale apusurilor de soare”, „Fiicele serii”, „Nimfele apusului” sau Atlantide după celebrul lor tată, Titanul Atlas.
Acestea locuiau într-o livadă fabuloasă, faimoasa grădină a Hesperidelor, situată în Munții Arcadiei (Grecia) sau, în alte legende, la extremitatea vestică a Mării Mediteraneene, lângă Muntele Atlas (de aceea sunt considerate uneori ca fiind fiicele lui Atlas), la marginea de vest a lumii (țărmurile Spaniei sau ale Marocului). Grădina Hesperidelor era grădina nemuririi, rezervată zeilor mitologiei grecești și inaccesibilă muritorilor.
Hesperidele aveau în custodie un măr sacru, un pom fabulos, un cadou de nuntă dăruit de Gaia soției lui Zeus, Hera. Fructele de aur erau destinate Herei, dar Hesperidele, ocazional, culegeau mere din el. Neavând încredere în ele, Hera a plasat, de asemenea, în grădină un dragon nemuritor, care nu dormea niciodată, cu o sută de capete, numit Ladon, ca o protecție suplimentară.
După ce Heracles (Hercule) și-a finalizat primele zece munci, Euristeu i-a mai dat încă două. Prima dintre aceste două munci suplimentare era să-i aducă mere din grădina Hesperidelor. Heracles va îndeplini această nouă sarcină cu ajutorul lui Nereu, “bătrânul mării”, zeul Mării Mediteraneene din mitologia greacă, care își schimba forma, pentru a afla unde se afla Grădina Hesperidelor, și cu ajutorul lui Atlas.
Heracles a traversat Strâmtoarea Gibraltar, unde se ridică coloanele care îi poartă numele, Coloanele lui Hercule, pentru a se întâlni cu Atlas, deoarece acesta era singurul care îl putea ajuta în căutarea merelor de aur care creșteau în această grădină fabuloasă, situată în acea regiune extraoceanică rezervată doar nemuritorilor.
Ajuns în vârful nordic al continentului african, Heracles îl descoperă pe Atlas îndoit sub greutatea bolții cerești pe care trebuia să o susțină, de la înfrângerea titanilor de către zeii din Olimp. Atlas ascultă motivele vizitei sale și se oferă să meargă în grădina Hesperidelor să culeagă trei mere de aur, dar cu singura condiție ca Hercule să poarte povara bolții cerești în acest timp. Acesta din urmă acceptă și își pune pe umeri greutatea cerului în timp ce Atlas merge să caute fructele aurii.
După câteva ore de așteptare, Atlas reapare cu trei fructe aurii în mână și îi propune să meargă el însuși pentru a-i duce merele lui Euristeu. Conștient de riscul de a rămâne pentru totdeauna în locul lui Atlas, Heracles folosește un truc, se preface că acceptă serviciul lui Atlas și îi cere să ia înapoi greutatea cerului, doar pentru câteva clipe, pentru a-și găsi o pernă bună pentru umeri. Atlas pune merele de aur pe pământ și își reia locul cu încredere; dar, când îl vede pe Heracles luând fructele pe care le-a cules și îndepărtându-se cu un gest de adio, își dă seama că Heracles l-a prins într-o capcană.
Istoricii se ceartă asupra naturii fructelor arborelui sacru; pentru unii fructele ar fi portocale, pentru alții, gutui.
Grădina Edenului
Hieronymus Bosch – Grădina desfătărilor pământești, între 1480-1505 – Muzeul Prado, Madrid
Descrisă în Biblie (Vechiul Testament) ca un loc creat de Dumnezeu, plantat cu copaci magnifici, încărcați cu flori și fructe și plin de animale pașnice, Grădina Edenului este simbolul fericirii terestre.
Adam și Eva, primul bărbat și prima femeie creați de Dumnezeu, trăiau în ea, în deplină armonie cu natura luxuriantă, fără să cunoască suferința. În centrul Grădinii Edenului se afla arborele vieții și arborele cunoașterii binelui și răului, adesea reprezentat printr-un măr.
Șarpele, animal ispititor, reușește să o convingă pe Eva să sfideze interdicția lui Dumnezeu și să muște din măr, fructul interzis. Din acel moment, Adam și Eva devin conștienți de goliciunea lor și Dumnezeu, furios, îi alungă din Grădina Edenului. Așa au trăit Adam și Eva, părinții umanității conform anumitor religii, cunoscând ce este munca, boala și moartea.
Grădinile suspendate ale Babilonului
Reconstituire 3D – 2013 – Documentar de Kim Dongjoon, Kim Yuyeol, Lee Yongkyu
Considerată a doua dintre cele șapte minuni ale lumii, Grădinile suspendate ale Babilonului (în Irakul actual) ar fi fost create de regele Persiei, Nabucodonosor al II-lea, în secolul al VI-lea î.Hr., pentru plăcerea soției sale Amytis, nostalgică după vegetația țării sale de origine, Media (în Iranul actual).
Nu există înregistrări arheologice care să confirme existența acestor grădini. Menționate în textele grecești, este posibil să fi existat o confuzie între Babilon și Ninive.
Potrivit legendelor, Grădinile suspendate din Babilon erau construite pe verticală, pe cinci terase legate între ele prin scări mari de marmură.
Prin canale și apeducte, apa, provenind din râul Eufrat, era adusă pe fiecare terasă pentru irigarea copacilor, plantelor și florilor.
Grădinile lumii:
Grădina persană
Grădinile Alhambra din Granada, Spania
Sinonim cu paradisul (pairi-daeza în persană veche, adică spațiul lui Dumnezeu), grădina persană este un loc spiritual care simbolizează perfecțiunea grădinii cerești unde ordinea, geometria, apa și umbra joacă un rol esențial în țările deosebit de aride.
Grădină persană, sec. XIV
Un veritabil spațiu de verdeață și prospețime, un paradis de pace și meditație, grădina persană a inspirat multe poeme orientale și se bazează pe același principiu de compoziție, în majoritatea țărilor musulmane.
În Spania, grădinile hispano-maure fac apel la toate simțurile prin strălucirea ceramicii, parfumul florilor, foșnetul vântului și al apei, cântecul păsărilor.
Grădinile asiatice
Grădina chineză
Arta grădinii aparține, precum caligrafia sau poezia, artelor sacre chinezești.
Grădina este atât un loc de viață, cât și al divertismentului în care oamenii se bucură să se plimbe. Este o sinteză a lumii, un cosmos miniatural în care omul caută să recreeze imaginea unei naturi ideale prin jocuri de echilibru rafinate între elementele naturale și artificiale.
Grădina japoneză
Grădina japoneză exprimă o estetică savantă a perfecțiunii îmbinată cu respectul pentru natură.
Nu este un loc pentru plimbare, ci un mediu pentru meditație, unde pietrele au un sens magic și filosofic.
Grădina medievală
Grădina mănăstirii din Paray-le-Monial
În Evul Mediu, grădina avea o dimensiune religioasă sau simbolică, fiind întotdeauna închisă și la adăpost de privirile celor din afară, în abații, mănăstiri și schituri sau în castele.
Emilie în grădina ei
(Theséide) – secolul al XV-lea. –
Anluminură de Bartolomeo d´Eyck
În locurile religioase, grădina medievală, situată în centrul mănăstirii, este o metaforă a paradisului pierdut și care va veni (Grădina Edenului) și sărbătorește Iubirea divină prin esențele care o compun (crin, iris, trandafir…). Grădina de ierburi (plante medicinale) și grădina de legume, utilitară, permit religioșilor să își satisfacă nevoile.
Romanul Trandafirului – Manuscris de Engelbert de Nassau
– Secolul al XV-lea. – Guillaume de Lorris și Jean de Meung
În monumentele civile, grădina este locul Iubirii curtenești, care s-a dezvoltat în Evul Mediu prin intermediul literaturii (Romanul trandafirului). Simbolizează întâlnirea amoroasă avînd o compoziție care favorizează plimbările și plăcerile terestre (umbrare, pavilioane, arbori, fântâni, sere, galerii de lemn…).
Grădina italiană
Grădina italiană s-a născut pe dealurile de la marginea râului Arno, care traversează regiunea Florenței (Toscana), la începutul Renașterii italiene.
Inspirată din grădinile romane și napoletane, cu referire la Antichitate, introduce geometria în planul său, favorizează perspectivele teatralizate și este alcătuită din elemente ornamentale (iazuri, lacuri, scări, terase, grote etc.).
Acest stil se recunoaște prin:
– ordonarea plantelor,
– prezența apei odihnitoare,
– statui antice din piatră.
Grădina italiană simbolizează depășirea naturii prin artă, în legătură cu arhitectura renascentistă. Este, de asemenea, simbolul puterii proprietarului său.
Grădina franceză
Palatul Versailles – secolul al XVII-lea. – Vedere din secolul al XIX-lea, bazinul Latona
Grădina franceză evidențiază arta ordinii, a simetriei, a perspectivei și a opticii.
Reprezintă triumful omului asupra naturii sălbătice: grădinarul devine arhitect, geometria domnește.
Apogeul grădinilor franceze se situează în secolul al XVII-lea datorită lui André Le Nôtre care, abandonând grădinile împrejmuite cu ziduri după modelul medieval, a creat pentru Ludovic al XIV-lea aceste grădini în stil franțuzesc de la Palatul Versailles, simboluri ale puterii absolute, care vor fi imitate în curând în întreaga Europă.
Grădina engleză
Grădina în stil englezesc a împărătesei Josephine de pe domeniul Malmaison, acuarelă
Grădina engleză este alcătuită din curbe, cavități și denivelări, ruine teatrale.
Inspirată de pictura peisajelor din secolele XVII și XVIII (Poussin, Watteau, Fragonard, Gainsborough etc.) în care geometria este abandonată, zidurile și gardurile vii dispar în favoarea unei naturi „libere”.
Aceasta invită la o plimbare romantică, cărările sunt sinuoase și traseul nu este marcat.
Dezordinea sa aparentă și varietatea plantelor sunt o reacție la formalismul grădinii clasice, desprinzându-se de istoria grădinăritului.
Este adesea opusă grădinii franceze din punct de vedee estetic și simbolic.
Grădina engleză este o grădină amenajată în care artificiul și intervenția umană par a fi naturale.
Grădina contemporană
Dezvoltarea treptată și recunoașterea profesiei de peisagist deschid noi perspective pentru crearea grădinilor, în special în orașe.
Mari parcuri urbane au fost create sau reamenajate în secolul al XX-lea și au apărut noi tipuri de „grădini”, chiar în centrul orașelor: promenade, grădini publice etc.
Grădina devine o creație artistică, după gusturile și dorințele peisagistului și / sau ale clientului, amestecând plantele cu alte materiale (lemn, pământ, piatră, apă, metal etc.). Aceste spații pot fi efemere, minimaliste sau monumentale, naturaliste, ecologice…
Grădinile specializate:
Grădina botanică
Grădina plantelor din Montpellier
„O grădină botanică este o instituție care deține colecții documentate de plante vii pentru cercetare științifică, conservare, răspândirea cunoștințelor și expoziții”. (Wyse Jackson – 1999)
În timpul Renașterii, în secolul al XVI-lea, au apărut Grădinile Botanice, mai întâi în Italia.
Cea din Montpellier este prima grădină botanică creată în Franța în 1593. Grădina Plantelor din Paris datează din 1635.
Aceste grădini sunt adesea asociate cu o universitate și constituie un rezervor de plante studiate științific, conform clasificărilor precise, inclusiv pentru proprietățile lor medicinale.
Fiecare plantă dintr-o grădină botanică este identificată, clasificată, documentată și monitorizată. Unele sunt foarte vechi și provin din populații de plante sălbatice și / sau exotice, uneori dispărute.
Grădinile Botanice constituie, prin urmare, rezervoare importante ale biodiversității și participă la protejarea plantelor rare sau amenințate cu dispariția.
Acestea servesc la răspândirea informațiilor și educarea publicului cu privire la protecția naturii prin cunoașterea ecosistemelor.
Grădina acvatică
Acestea sunt grădini construite pe principiul iazurilor sau lacurilor în care cresc plantele acvatice.
Ele pot avea o funcție ornamentală și decorativă sau pot fi utilizate pentru purificarea apei.
© CCC
Nisip, pietre, apă, lanterne; puritate și asimetrie, nimic nu este lăsat la întâmplare. Arhitectura grădinii este la fel de codificată precum caligrafia, ceremonia ceaiului sau ikebana. Asistăm la o adevarată transformare a lumii. O oază de liniște, un loc de meditație. Suntem departe de rigoarea rece și geometria savantă a grădinilor franțuzești de la Versailles, de cascadele de flori ale grădinilor englezești.
Inspirate din China secolului al Xl-lea – pionierul în gen – grădinile japoneze sunt mai mult decât un loc în natură, ele sunt un loc de meditație și exprimă o filozofie exactă precum o catedrală sau un text literar.
De-a lungul secolelor, japonezii au construit un adevărat cod al frumuseții. Ei caută, înainte de orice, simplitatea, arta de a sugera, senzațiile învăluitoare, culorile discrete. Pentru a ajunge aici, trebuie să stăpânești reguli foarte precise.
În Japonia, grădinarul nu este o simplă mână de lucru. El este poet și filozof. Meșterul îi face pe discipoli să lucreze după un cod ancestral, accesibil doar inițiaților. Adesea, grădinarul nu folosește nici un plan, nici o echipă. Dispoziția grădinilor este făcută în așa fel încât ele să poată fi văzute din case sau din temple.
Să alegi o piatră, nu este un lucru simplu. Forma, volumul, textura, culoarea îi determină valoarea. În sec. al VI-lea, împăratul Chinei a oferit suveranului japonez un cadou foarte prețios: o piatră de grădină. Cota acestor pietre nu scade și pot fi vândute pe sume exorbitante. Aceste pietre nu trebuie puse pe pământ, ci îngropate precum un aisberg, partea ce se vede din ea nefiind și cea mai importantă. Astfel, ele par a răsări din pământ.
Apa face și ea parte din elementele indispensabile. Un eleșteu cu o insulă căreia încerci să-i dai forma unei broaște țestoase – imagine a longevității – face parte din simbolurile ce au fost adoptate de toate religiile practicate în Japonia.
Shintoismul, taoismul și budismul, dând prioritate armoniei dintre om și natură, au luat în sarcina lor animismul primitiv ce atribuie elementelor un suflet și o putere divină. Echilibrul trebuie să domnească între yang – principiul masculin, luminos, activ, evocat de formele ascuțite și dure și yin – femininul sobru, posesiv, blând și curbat.
Alte reguli după care sunt construite aceste grădini: niciodată un copac nu este plantat în mijlocul grădinii, evitarea de trasee rectilnii, dispunerea pietrelor și vegetației respectând numerele impare magice – 3, 5 și 7.
Meșterii grădinari au transmis știința lor din generație în generație. Dacă aceste grădini s-au modificat de-a lungul timpului, ele țin cont încă de tradiție și au acelasi rol. Japonezii se refugiază în ele pentru a scăpa de stres și pentru a gusta, câteva momente, bucuria de a trai.
Originea artei grădinaritului se află in China antică, de unde a venit în Japonia cam în aceeași vreme cu budismul și cu arbustul de ceai. Japonezii nu au rămas la particularitățile grădinii de tip chinez, ci au adaptat această artă la relieful țării lor unde, pe o întindere relativ mică, varietatea liniilor, bogăția denivelărilor sunt cu mult mai mari decât în altă parte.
În strădania lor de a schimba și a asimila arta grădinilor, japonezii au ținut seama nu numai de relief ci și de structura lor sufletească, de conceptul lor asupra frumosului. Practic, arta grădinaritului, venită de pe continent, în Japonia a fost într-atât de transformată încât o putem socoti un produs recreat. Ceea ce astăzi este demn de admirat, grădina vreunui templu sau a unui pavilion de ceai celebru, apare ca un produs japonez inconfundabil, cu personalitate perfect conturată.
Cel mai adesea, originalitatea grădinii japoneze a decurs din materializarea „descoperirilor” lor estetice: valoarea asimetriei, intuirea surprizei oferite de o formă neașteptată, linia contorsionată, fantezia debordantă, tiranică, în „dirijarea” plantelor.
Nu a fost neglijată niciodată situarea valorică a amănuntului. Grija pentru respectarea strictă a detaliului a făcut din grădina niponă locul de întâlnire a unor nuclee simbolice. O grădină poate simboliza idei abstracte în funcție de forma care i se conferă, de materialul care o alcătuiește. O grădină e capabilă să semnifice pacea, bătrânețea, castitatea etc.
De cele mai multe ori, potrivit unei idei de origine indiană, grădina are scopul alcătuirii unui spațiu adecvat meditației. Fiecare amănunt al grădinii trebuie să dea de gândit, să stimuleze fantezia dar și întoarcerea spre sine, să predispună la autoanaliză, liniște și împăcare sufletească. Arhitectura unei grădini, oferind dimensiunea curată a elementelor naturale, aduce limpezimea și purificarea interioară celui oprit pentru meditație.
Dacă ar fi să definim foarte pe scurt caracteristicile grădinii tradiționale japoneze, atunci ar trebui să spunem că ea posedă un eleșteu unde se dezvoltă luxuriant și își încrucișează prelungirile vegetale o suită întreagă de plante acvatice. Mai apoi, în grădină se găsește un pod de piatră asupra căruia anii scurși au imprimat o patină cu totul aparte, vrednică de a fi admirată; arbori măreți, cu trunchiurile răsucite în chip straniu, arbuști, tufișuri, alei cu traiectorii imprevizibile, completează imaginea.
În privința podurilor din grădinile japoneze, trebuie făcută mențiunea despre multipla variație a înfățișării lor. Dintre cele mai faimoase, desigur că sunt impresionante podurile arcuite pe sub care pot trece ambarcațiuni.
Podurile plate sau în zig-zag (yatsuhashi) pot fi prevăzute cu acoperișuri, așa cum s-au născut încă din secolul al XIV-lea, sub influența arhitecturii zen.
Fiecare epocă istorică și-a avut maniera sa de a se exprima prin alcătuirea grădinilor. Varietatea mare, formală, s-a grefat pe un trunchi solid și constant, mereu același.
Din literatura lirică a perioadei Nara (secolul VIII), aflăm amănunte despre felul cum erau construite grădinile. Rezultă, cu evidență, încă foarte prezenta influență chineză, poate chiar copierea modelelor venite din China, fără încercarea de a modifica ceva. Aceleași grădini împrejmuite de lacuri și insule unite prin poduri arcuite, aruncate peste limbi înguste de pământ. Mâna omului, a artistului, izbutea să deseneze atât de abil o grădină, încât nimic artificial, nimic „făcut” nu deranja privirea. Măiestria creatorilor de grădini se așeza alături de cea a naturii. Din perioada Nara a rămas stilul shumisen, în care sunt prezente mai multe pietre, cea mai înaltă reprezentând muntele mitologic Shumisen / Sumeru / Meru (munte mitic considerat axa lumii în mitologiile persane, budiste, jainiste, hinduse; munte legendar, considerat sacru deoarece se spune că s-ar afla în centrul Universului).
Mai târziu, în perioada Heian, a intervenit o diversificare a grădinilor potrivit exigențelor impuse de construirea locuințelor. Stilul arhitectural shinden-zukuri, din care se mai păstrează, la distanță de aproape un mileniu, câteva exemplare, cum ar fi grădinile templului Joruri-ji din Kyoto sau ale mănăstirii Byodo-in din Uji, își impune canoanele estetice.
Templul Joruri-ji din Kyoto
În Japonia, templele sunt construite din lemn, de cele mai multe ori din lemn de cedru. Puține rezistă timpului și incendiilor, dar sunt mereu reconstruite, încât sunt asemenea păsării Phoenix, se nasc din propria cenușă.
Mănăstirea Byodo-in din Uji
Lacul artificial trebuia să fie situat la sudul clădirii și să traverseze grădina de la răsărit spre apus. Dinspre nord spre sud curgea un pârâu care șerpuia printre stânci, printre maluri străjuite de copaci falnici.
Pârâul era obligat să facă o cascadă, cel mai adesea ascunsă privirii superficiale, înecată în vegetație. Imaginea amintea parcă de faimoasele picturi chineze, produse ale artiștilor care iscodeau natura din orizontul lor înalt, ca și cum în tehnica tablourilor nu ar fi trebuit să vină cândva descoperirea perspectivei.
Istoria gradinilor – Gradina Edenului (1)
- Gradinile originare: Eden-ul crestin si Jannah-ul Coranului
Omul, de cand exista, a simtit nevoia sa restructureze, sa recreeze lumea. O lume a carei imagine sa corespunda aspiratiilor sale lumesti și spirituale, imagine a unui paradis promis sau pierdut, dar si în pas cu epoca in care traia. Grădina este, fără îndoială, unul dintre locurile care reflecta cel mai bine spiritul unui secol, sperantele care l-au insufletit, precum și regulile care l-au structurat.
Prima gradina cunoscuta din lume, si citata în Biblie, nu are alt creator decat pe Dumnezeu insusi. In acest loc mitic, Creatorul a dat viata primilor doi gradinari: Adam și Eva. Acest loc minunat, ilustrat, printre altii, de penelul genialului Hieronymus Bosch (cca.1453 – cca.1516), în compoziția sa “Grădina placerilor”, în jurul anului 1504, a devenit, în ochii credinciosilor, Paradisul terestru.
Tripticul Gradina placerilor, Hieronymus Bosch
Paradisul, Gradina Edenului sau Gradina lui Dumnezeu este un loc al existentei pozitive, armonioase și atemporale, unde exista doar pace, prosperitate si fericire. Astfel, gradina originara inspira frumosul, minunatul, linistea, fericirea, dar si puterea si, mai ales, maretia puterii!
Gradina Edenului – gradina ideala
La început, Dumnezeu a creat o grădină, numele ei era Eden… Paradisul mitic…
Prima gradina, gradina Edenului a fost plantata de Dumnezeu, și Dumnezeu a creat primul om, primul grădinar, Adam.
Crearea Paradisului – Biblia, Geneza, 2, 5-17
5 În ziua când a făcut Domnul Dumnezeu un pământ şi ceruri, nu era încă pe pământ nici un copăcel de câmp şi nici o iarbă de pe câmp nu încolţea încă: fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ şi nu era nici un om ca să lucreze pământul.
6 Ci un abur se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului.
7 Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.
8 Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise.
9 Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.
10 Un râu ieşea din Eden şi uda grădina; şi de acolo se împărţea şi se făcea patru braţe.
11 Numele celui dintâi este Pison; el înconjoară toată ţara Havila, unde se găseşte aur.
12 Aurul din ţara aceasta este bun; acolo se găseşte şi bedelion şi piatră de onix.
13 Numele râului al doilea este Ghihon; el înconjoară toată ţara Cuş.
14 Numele celui de al treilea este Hidechel: el curge la răsăritul Asiriei. Al patrulea râu este Eufratul.
15 Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească.
16 Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: “Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină;
17 dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”
Dante Alighieri, Divina comedie, Paradisul, Cântul XXXIII
“Mai mult să spun nu-s vrednic prin cuvinte
căci vrerii Sale potrivind pe-a mele,
asemeni roţii mă-mpingea-nainte
iubirea ce roteşte sori şi stele.”
sau
“Înaltu-mi vis se rupse-aici deodată;
ci-mi și porni și-al meu și dor și velle [=vointa],
asemeni roții ce-i egal mișcată,
iubirea care mișcă sori și stele.”
Descrierea Paradisului lui Dante este un adevărat poem al luminii şi al frumuseţii căci, aşa cum observa istoricul literaturii italiene, Francesco de Sanctis, “din toate formele aici nu rămâne decât lumina, din toate afectele, nimic altceva decât iubirea, din toate sentimentele, nimic altceva decât beatitudinea, din toate actele, nimic altceva decât contemplaţia”.
Francis Bacon, Essays, “Of gardens”, 1625
Francis Bacon a compus, in 1625, un poem pe tema Paradisului:
“La început, Dumnezeu Atotputernic a sădit o grădină.
Și într-adevăr, aceasta este cea mai pură plăcere omeneasca.
Cea mai mare reîmprospătare a mintii oamenilor;
fără de care clădirile și palatele nu sunt decat lucrări grosiere.
Și vom vedea întotdeauna, atunci când va veni timpul
politețe și eleganță, oamenii construind maiestuos
inainte de a grădinari cu finețe:
ca și cum grădinăritul ar fi arta supremă.”
John Milton, Paradisul pierdut, 1667
“Gradina Edenului se afla în mijlocul unui campii delicioase, acoperite cu verdeață, ce se intindea in varful unui munte înalt, și forma, încununând-o, un bastion inaccesibil…
Mijlocul acestui peisaj fermecător, unde se afla o grădină, si mai delicioasa, il avusese pe Dumnezeu însuși drept randuitor.
El a facut sa creasca din acest san fertil pomii cei mai potriviti sa farmece privirea, sa incante mirosul și gustul. In mijlocul lor se inalta pomul vieții, din care curgea ambrozie ca aurul lichid. Nu departe era pomul cunoștinței binelui și răului, care ne-a costat atât de scump; pom fatal a carui samanța a rodit moartea!…
Cat ii este de greu artei sa descrie aceasta fantana de safir, ale carei ape argintii și întortocheate, serpuind peste pietre orientale si peste nisipuri de aur, formau labirinturi fără sfârșit sub umbra care le acoperea, varsandu-si nectarul peste toate plantele, si hranind florile vrednice de paradis! Ele nu erau deloc aranjate în compartimente simetrice, nici in buchete formate cu arta.
Natura binefăcătoare le raspandise din abundenta pe dealuri, in văi, pe câmpiile descoperite, care incalzeau ușor razele soarelui, si în aceste leagane in care umbra deasa păstra în timpul arsitei zilei o prospețime plăcută.
Acest taram al fericirii bucolice fermeca privirea prin varietatea lui: natura, aflata încă în copilaria sa, disprețuind arta și regulile, isi desfasura toate gratiile și intreaga sa libertate. Se vedeau câmpuri și covoare verzi cu nuanțe admirabile și înconjurate de plantații bogate in pomi de o mare frumusete: dintr-unii curgeau balsame prețioase, smirnă și rasini parfumate; de altii atarnau fructe stralucitoare si aurii care fermecau privirea si gustul …
Ici, palmierii acopereau dealuri frumoase, colo apele șerpuiau în sânul unei văi acoperite cu flori și trandafiri fără spini.”
Paradisul sau Gradina Edenului este un concept important introdus la începutul Bibliei, în cartea Genezei, si are o semnificație specială pentru religiile avraamice. Intr-un sens mai larg, conceptul de paradis este prezent în aproape toate religiile. Acesta este, adesea, locul final unde oamenii sunt recompensați pentru comportamentul lor bun. Credincioșii vorbesc, de asemenea, despre “Împărăția lui Dumnezeu” care va fi vazuta la sfârșitul lumii. Un concept similar, Nirvana, există în hinduism, jainism și budism, deși este mai mult o stare spirituala decat un loc fizic.
In creștinism, există două paradisuri: paradisul terestru/pamantesc si paradisul celest/ceresc.
Paradisul terestru
Expresia “paradis terestru” nu exista – ca atare – în textul ebraic al Genezei. Acesta este un titlu de capitol adaugat în unele ediții (precum cea a Vulgatei), pentru a face textul original mai ușor de citit. Textul original al Genezei este scris fără nici o numerotare a capitolelor (de exemplu, Biblia de la Ierusalim) și, prin urmare, nu menționează nici un paradis terestru.
Expresia desemneaza locul creat de Dumnezeu pentru Adam și femeia sa (pe care Adam a numit-o Eva, deoarece ea va da viață urmașilor săi, Eva însemnand deci viață) și în care ar fi trebuit să trăiască atat ei, cat si descendenții lor.
Conform primului capitol al Bibliei, capitolul Genezei descrie o grădină a placerilor sau grădina Edenului, grădină minunată în care cresc tot felul de copaci și plante cu fructe delicioase, și unde coexistă în armonie toate animalele sub conducerea omului.
Paradisul celest
In mod obisnuit, paradisul celest este lăcașul unde sufletele neprihanite ajung după moarte. Acesta nu este un loc fizic, ci o stare de spirit, unde cei neprihăniți vor cunoaste fericirea veșnică, perfectă și infinită în contemplarea lui Dumnezeu. Paradisul terestru era imaginea paradisului celest.
Spre deosebire de paradisul celest, sufletele celor care il neagă pe Dumnezeu se separa de el si aceasta “auto-excludere” (Catehismul Bisericii Catolice) reprezinta iadul sau infernul pentru ca acestia se auto-exclud, de facto, de la Dragoste si Fericire, Dumnezeu fiind si una si alta.
***
La arabi, Jannah este unul dintre numele care desemneaza paradisul în Islam. Numele provine din rădăcina arabă Janna (grădină). Acest paradis este răsplata acordată credinciosilor (Al Mu’minun) sau oamenilor neprihaniti după moartea lor, în ziua învierii.
Descrierile paradisului sunt menționate în detaliu în Coran, hadit și tafsir (exegeză). Conform unui hadith de Bukhari, paradisul este format din 100 de nivele si 8 porti. Astfel, paradisul este înconjurat de opt porti principale, fiecare nivel fiind împărțit, în general, în o sută de grade. Cel mai înalt nivel este cunoscut sub numele de firdaws (numit, uneori, Eden). Primul care va accede acest nivel va fi Mohamed, apoi cei care au avut un trai foarte modest, apoi cei mai piosi oameni. Cei care vor intra aici vor fi întâmpinați de îngeri, cu salutul de pace As-salamu alaykum (Pacea fie cu tine).
[Hadit (hadith): (arab. „vorbire, narațiune”) comunicare orală a Profetului Islamului, Mohamed; prin extensie, este o colecție ce cuprinde toate tradițiile legate de cuvintele și faptele lui Mohamed și ale însoțitorior săi, considerate drept principiile de guvernare personală și colectivă pentru musulmani, formând un supliment sau îndrumar mai detaliat al mesajului coranic; în general, cunoscut sub numele de “tradiția Profetului”.]
***
In lumea reala, desprinsa de mituri, totul a început în preistorie, mai precis in perioada numita Neolitic (8000 î.Hr.). In acea epoca, un loc imprejmuit prindea contur în jurul casei, în scopul producerii hranei, sub protectia zeilor. Primele gradini au fost, probabil, primele locuri ale schimbului social prin intermediul muncii, în care omul a învațat să interactioneze cu semenii sai pentru a-si satisface reciproc nevoile, dar si sa-si controleze propriul spațiu prin grădinărit.
Intr-o interpretare a “sacrului”, această grădină era un spațiu închis in care omul concentra frumosul pentru a-l oferi zeilor. Gardul care o înconjura proteja acest “frumos” de lumea exterioara și interzicea profanarea acestui spatiu de catre alti oameni.
Incepand din aceasta epoca, mitul religios al paradisului pierdut al Edenului se amesteca cu acest concept al gradinii. Copacul era vazut ca fiind legatura pe verticala care uneste pamantul oamenilor cu cerul zeilor. Pentru scandinavi, acest copac avea un nume: este “Yggdrasil” , arborele gigantic purtator al lumii (este, de fapt, lumea insasi – Arborele-Lume), un simbol al fertilității și al vieții.
Yggdrasil – Arborele-Lume
Gradina sau Paradisul terestru este un loc in care sunt cultivate plante, flori, fructe, legume sau copaci. Daca cele mai vechi gradini sunt cele mesopotamiene, cel mai vechi plan cunoscut al unei gradini este egiptean si dateaza din jurul anului 1400 i.Hr. Gradinile egiptene prezentau alei marginite de copaci si lacuri dreptunghiulare.
Astfel, istoria gradinii începe odata cu cele mai vechi civilizatii din Mesopotamia, Persia, Egipt, Grecia și Roma. Grădina avea un rol important în viața economică și socială și, de asemenea, servea ca reprezentare simbolică a Paradisului. In tradiția iudeo-creștină, Adam și Eva au fost alungati din gradina Edenului care simboliza Paradisul.
Gradinile mesopotamiene erau locuri in care oamenii se puteau bucura de umbra si apa racoroasa.
Gradinile elenistice erau deosebit de luxuriante datorita utilizarii materialelor de pret, traditie preluata de gradinile bizantine.
Gradinile islamice utilizau elementul acvatic, prezent adesea sub forma de lacuri (bazine) alimentate de canale inguste si lungi, asemanatoare celor pentru irigatii.
In Europa renascentista, gradinile reflectau increderea si abilitatea umana de a impune ordinea lumii exterioare. Gradinile italienesti subliniau unitatea dintre casa si gradina.
Gradinile din Franta secolului XVII prezentau o simetrie rigida, iar influenta culturala franceza in Europa a facut ca acest stil sa domine si in secolul urmator. In Anglia secolului XVIII, atentia sporita acordata lumii naturale a condus la dezvoltarea gradinilor “naturale” care foloseau forme neregulate, asimetrice, mai aprope de natura salbatica, renuntand la rigoarea geometrizarilor.
Gradinile chinezesti se armonizau, in general, cu peisajul natural si foloseau ca element decorativ universal pietre de gradina aduse de la distante mari.
Primele gradini japoneze imitau principiile celor chinezesti, iar ulterior au evoluat devenind gradini abstracte, alcatuite doar din nisip si pietre, sau gradini miniaturale care incap in jardiniere.
© CCC