Curtea Miracolelor: loc rău famat, de proastă calitate, chiar periculos, de evitat a fi frecventat.
În Evul Mediu, Curtea Miracolelor (La Cour des Miracles) era o curte pariziană găzduită de rue Saint-Sauveur, rue de la Mortellerie și rue de la Truanderie. Poliția venea rar în acest cartier dărăpănat și întunecat. Curtea găzduia cerșetori, orbi, paralizați, pitici și tot felul de personaje, unul mai respingător decât altul. În timpul zilei, mergeau în cele mai frumoase cartiere ale Parisului și profitau de urâțenia lor pentru a stârni mila burgheziei, ca să primească de pomană. În realitate, niciunul dintre ei nu suferea cu adevărat de vreo dizabilitate și noaptea, deveneau normali ca prin miracol, ceea ce a dus la denumirea acestui loc drept Curtea Miracolelor.
În romanul său Notre-Dame de Paris, Victor Hugo a descris Curtea Miracolelor ca fiind locul parizian în care se întâlneau cei mai mari răufăcători și cele mai grave rele ale capitalei, un Pandemoniu (loc în care domnește discordia, dezordinea, corupția) expunându-se ca un „neg pe fața Parisului”. Dacă Curtea Miracolelor a reprezentat într-adevăr o zonă de mare sărăcie și fărădelege care reunea pe cei excluși de societate, acest termen a depășit cu mult cadrul parizian, deoarece fiecare oraș avea una, sau chiar mai multe.
Douăsprezece astfel de curți au coexistat în Paris, dintre care cea mai cunoscută și cea mai mare era Marea Curte a Miracolelor, denumită moșia lui Alby. Aici se aflau femei ușoare, hoți, bătrâni, cerșetori și chiar infirmi. Desigur, oamenii de bine evitau să se aventureze în aceste locuri care erau considerate adevărate locuri periculoase… Asta nu însemna, însă, că nu aveau de-a face cu populația ei!
Și pe bună dreptate, expresia „Curtea Miracolelor” provine din faptul că mulți vagabonzi se plimbau toată ziua prin cartierele înstărite, șchiopătând, prefăcându-se că au crize de epilepsie sau că au un singur braț pentru a atrage compasiunea trecătorilor. Dar când venea seara, această lume pestriță dispărea și se trezeau în Curtea Miracolelor, recuperându-și, ca prin farmec, capacitățile fizice, sănătatea… și brațul lipsă!
Cum arăta o „Curte a Miracolelor”?
Dacă Curtea Miracolelor este înfățișată după cum se știe de Victor Hugo ca un „stup monstruos în care toate viespile ordinii sociale se întorceau seara cu prada lor”, cea mai edificatoare descriere (deși adesea considerată a fi o caricatură) rămâne cea a istoricului Henri Sauval în lucrarea sa „Istoria și cercetarea antichităților orașului Paris”, scrisă în anii 1660 și publicată în 1724.
Pentru autor, Marea Curte a Miracolelor era ca o „fundătură foarte mare, fetidă, noroioasă, neregulată, care nu era pavată” și se afla „într-unul dintre cele mai prost construite cartiere, unul dintre cele mai murdare și mai îndepărtate de oraș, între rue Montorgueil, mănăstirea Filles-Dieu și strada Neuve-Saint-Sauveur, fiind parcă în altă lume.”
Autorul parizian descrie și habitatul mediu al acestui tip de loc: „o casă din chirpici, pe jumătate îngropată, clătinându-se toată de bătrânețe și putregai, care nu are patru stânjeni (un stânjen are 1,96 – 2,23 metri) pătrați și care adăpostește, totuși, peste cincizeci de gospodării împovărate cu un număr infinit de copii mici, legitimi, naturali sau furați.”
Astăzi, numim un loc „Curtea Miracolelor” când pare să fie un loc rău famat, chiar periculos, în care oamenii cu greu îndrăznesc să se aventureze.
© CCC