Cella Serghi
Cella Serghi, pe numele real Cella Marcoff, 4 nov. 1907 – 19 sept. 1992, scriitoare, publicistă și traducătoare română, una dintre cele mai importante prozatoare române ale literaturii interbelice. A trăit 84 de ani.
S-a născut în Constanța, tatăl ei Avram Marcoff, fiind un angajat mărunt al unor firme private, iar mama ei se numea Carolina (n. Golestan).
A urmat școala primară în orașul natal din 1915 până în 1916. Până în 1916 a locuit la Constanța, orașul său natal, apoi s-a mutat împreună cu familia, întâi la Brăila și apoi la București. Clasele primare începute la Constanța sunt continuate în Brăila. A continuat la București după ce a fugit de acasă la începutul implicării României în Primul Război Mondial. Acolo a urmat gimnaziul și liceul din 1919 până în 1927 și apoi Facultatea de Drept a Universității din București din 1927 până în 1931 când și-a luat licența.
O vreme a lucrat ca avocat. În 1937, apare în “Revista fundațiilor” primul fragment din romanul “Pânza de păianjen”, intitulat “Cele dintâi nedumeriri”. Debutul este remarcabil, lucrarea fiind apreciată de Camil Petrescu și Alexandru Rosetti. De fapt, Camil Petrescu o și determinase să scrie, după cum mărturisește scriitoarea. Romanul în manuscris fusese citit în 1936 de Mihail Sebastian, care l-a recomandat lui Liviu Rebreanu. Se poate spune că talentul Cellei Serghi s-a afirmat odată cu apariția acestui roman.
Așa se face că prima lucrare a autoarei a fost recomandată publicului de trei mari scriitori: Camil Petrescu, Liviu Rebreanu și Mihail Sebastian. Romanul a apărut cu o banderolă pe care scria: „Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Mihail Sebastian au recomandat Editurii acest roman”. Despre întâlnirea cu autorul lui “Ion” și clipa când punându-i mâna pe umăr i-a spus cu toată gravitatea “ești un scriitor”, Cella Serghi își amintește întotdeauna cu emoție. De acum înainte, scriitoarea își trasează hotărât drumul spre cariera ei literară.
În 1945, a fost secretară la o universitate populară liberă.
A debutat în jurnalism în ziarul Gazeta cu articole precum „Weekend în Bucegi, toamna” și „Meci de fotbal”, iar prima ei carte, romanul Pânza de păianjen din 1938, a devenit și capodopera sa de necontestat.
Prenumele ei, care a fost inspirat de bunicul patern Serghi Marcoff, care era de origine bulgară, a devenit oficial în 1945.
Scrierile ei din primele două decenii după lovitura de stat românească din 1944 au fost puternic influențate de stilul și conținutul realist socialist predominant din prima parte a regimului comunist.
Unele dintre acestea au fost revizuite substanțial în anii următori: Cad zidurile, 1950 (aceasta a devenit Cartea Mironei în 1965 și Mirona în 1975); Cântecul uzinei, 1950; S-a dumirit și Moș Ilie, 1950; Surorile, 1951; Cantemiriștii, 1954; Fetele lui Barotă, 1958 (reeditat ca Iubiri paralele în 1974); Gențiane, 1970.
Memoriile ei din 1977, Pe firul de păianjen al memoriei se ocupă de pregătirea ei artistică și de procesul de scriere a romanului ei de debut.
A scris și o carte pentru copii, În căutarea somnului uriaș, 1980 și un alt roman, Această dulce vară, tinerețea, din 1983.
A tradus lucrări de Françoise Sagan în colaborare cu Catinca Ralea și a realizat traduceri individuale ale lui Françoise Mallet-Joris și Andrée Chedid.
Printre revistele care i-au publicat lucrările s-au numărat Reporter, Revista Fundațiilor Regale, Democrația (unde a avut o rubrică de film și teatru), Viața Românească, Femeia, Căminul, Flacăra și România Literară.
Romanele sale – toate bine primite de cititori, au cunoscut câte trei și patru ediții. Retipăririle confirmă, odată în plus, popularitatea de care se bucură scriitoarea. Interpretă deosebită a sufletului feminin, personajele sale au găsit o largă audiență în rândul publicului. Mai toate eroinele au un destin tulburător și captivant, sunt firi complexe, parcurg drumuri deosebite în afirmarea lor socială. După cum apreciază critica literară, “ceea ce conferă originalitate scrisului Cellei Serghi este viziunea realistă a cărților sale”.
Opere principale:
Pânza de păianjen, roman de debut, revizuit de autoare în trei ediții succesive (în 1938, 1946 și 1971);
Cad zidurile, 1950, roman refăcut în 1965 sub titlul Cartea Mironei și în 1972 sub titlul Mirona;
Cântecul uzinei, 1950; S-a dumirit și Moș Ilie, 1950; Surorile, nuvelă, 1951; Cantemiriștii, 1954;
Fetele lui Barotă, 1958, redenumit, în ediția din 1974, Iubiri paralele; Cartea Mironei, 1967;
Gențiane, 1970; Pe firul de păianjen al memoriei, 1977; În căutarea somnului uriaș, povestire, 1980;
Această dulce povară, tinerețea, 1983, cu o ediție a doua revăzută, apărută postum în 1993;
Interviuri, cu douăsprezece scrisori inedite către Ilie Rad.
Traduceri: Vă place Brahms? de Françoise Sagan, 1971; Casa de hârtie de Françoise Mallet-Joris, 1972; Celălalt de Andrée Chedid, 1977.
Cartea Mironei, Pe firul de păianjen al memoriei, Această dulce povară, tinerețea,
Citate asemanatoare
-
Nu ma intereseaza un barbat decat in masura in care cred ca-l stapanesc ca femeie, in care cred ca sunt pentru el, intr-un moment din viata, o fiinta unica, de neinlocuit. Stiu ca sunt femei mai frumoase decat mine, dar asta nu are nicio insemnatate, fiindca oricat de frumoasa ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta care sa fie si mai frumoasa; dar cred ca poate exista o adancime sufleteasca, o sensibilitate, o inteligenta care pot insufleti in asa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibila, amalgam unic de insusiri de neinlocuit, cel putin intr-o clipa data, pentru un om intr-un anume climat sufletesc.M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de păianjen - în mare măsură autobiografică - e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărțiri. Chiar mai târziu, în fața ei, cântam marea copilăriei mele. Bunicul meu, ceasornicar, era pasionat de descoperirile care se făceau la Constanța cu prilejul săpăturilor și mi-a transmis dragostea lui pentru cioburi, ulcele, sticluțe, figurine și tot felul de obiecte din antichitate, pe care le căuta și le strângea. Tare aș fi vrut să mă joc cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub privirea lui aspră.Dragostea moare si ea. Incet, pe nesimtite, perfid. Chiar daca are clipe cand isi revine, cand se agata de viata.In ce ma priveste, cand apune soarele ma gandesc: a mai trecut o zi. Inca o zi in care n-am facut nimic. Iar cand rasare soarele, nu stiu incotro sa apuc, pe ce drum trebuie sa merg, unde vreau sa ajung. Eram sigura ca fericirea exista undeva, dincolo de zidurile casei noastre. Ca intr-o zi voi pune mana pe ea, asa cum pui mana pe o ceasca sau pe scoarta unui copac. Ca dragostea este supremul miracol...Lumea ar fi putut sa fie simpla, ca cerul si marea... Numai bucuria omului e otravita de gandul ca nu e vesnic.Greseala pe care o face fiecare dintre noi este ca se gandeste prea mult la micile lui infrangeri, la dorintele lui personale si prea putin la acest miracol care e viata, la obligatia pe care o avem fata de ea, obligatia de a o face mai frumoasa, mai buna...Dar cata nevoie aveam sa fiu fericita! De unde sa stiu ca fericirea nu e euforia, vartejul, betia, senzualitatea difuza, camuflata in atatea invelisuri poleite de o poezie falsa?!In care anume clipa m-am indragostit de el nu voi sti niciodata. Dragostea mea pentru el s-a nascut, poate, din nevoia mea de a iubi.Viata nu e prafuita, e vie. Asa de vie, asa de plina de seva si de soare ca cine n-are dreptate nu o poate privi in fata...Nu-ntelegi ca merita sa traiesti pentru ca sa vezi cum cad frunzele si apoi cum cresc mugurii, pentru o zi in care e soare, pentru alta in care ploua?...Dragostea mea nu-i ratacire, nici zigzag de incantare suprema si disperare fara fund. Iubesc cum respir: egal, iremediabil si pentru totdeauna.As vrea sa-ti fi dat ceva, asa cum tu mi-ai dat mie. Ceva ce nu are nume, desigur, ceva asemanator unei confesiuni, dar mai tare si mai adanca in sine; certitudinea ca suntem in stare sa iubim si sa fim iubiti, asa dintr-o data, ca exista intre tine si alte fiinte omenesti o masura comuna, un punct de intalnire, un punct slab unde te poti atinge - foarte slab si totusi datator de mari forte.Te gasesc atat de schimbata incat imi este teama sa nu te insel pe tine cu tine.Numai dorul poate masura exact intensitatea, adancimea, intinderea dragostei.Daca nu faci un compromis serios in viata la inceput, esti nevoita sa faci zeci de compromisuri mai tarziu.Tu stii cum suna plansul atunci cand nu-l asculta decat lucrurile din casa, peretii?Un barbat abil se ascundea sub aceasta infatisare modesta, un barbat care a stiut sa faca din prezenta lui o otrava placuta, pe care mi-o dadea si mi-o refuza capricios, ca s-o doresc din ce in ce mai mult.Cand ai inceput sa traiesti prin dragostea unui om, atunci cand dispare, ti se pare ca a lasat in jurul tau moartea.Suferinta mea de acum e viata mea... Fara dragostea mea pentru tine, nu ma mai inchipui in viata decat in stare de dementa, poate... Sa traiesc fara sa te iubesc ar fi pentru mine ca si cand nu as mai simti caldura soarelui, umezeala apei, si totusi as trai... Vreau sa te iubesc pentru totdeauna, nu vreau sa ma despart de sentimentul meu. Cred ca asta-i motivul pentru care nu vreau sa mor....marea e o prezență vie și o prezență de vis. Mișcarea ei necontenită, valurile care se izbeau cu disperare de stânci și toate acele schimbări de culoare, de la verdele jadului la albastru de cobalt, nisipul, aur încins, diminețile triumfătoare de la Mamaia, Cazinoul și în centru statuia lui Ovidiu, iar la câțiva pași, pe strada Traian, dugheana bunicului, ticsită de ulcele de lut ars, opaițe, amfore, sticluțe irizate, figurine ciobite, descoperite în săpăturile străvechiului Tomis, totul era făcut să încânte, să neliniștească, să tulbure, să șlefuiască sufletul unui copil.Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.