Charles A. Sainte-Beuve

Charles Augustin Sainte-Beuve, 23 dec. 1804 -13 oct. 1869, scriitor și unul dintre cei mai mari critici literari francezi, membru al Academiei Franceze.  Reprezentant al romantismului, este renumit pentru criticile sale literare și metoda de scriere pe care a folosit-o. A trăit 65 de ani.

De îndată ce a ajuns la Paris, a făcut parte din primul cenaclu al lui Victor Hugo, dar relațiile cu autorul „Legendei secolelor” se vor stinge din cauza prieteniilor sale saint-simoniene.

Primele sale poezii au apărut în 1829 sub pseudonimul de Jacques Delorme și prima sa lucrare, intitulată Imagine istorică și critică a poeziei franceze din secolul al XVI-lea (Tableau historique et critique de la poésie française du XVIe siècle), l-a propulsat la rangul de critic recunoscut.

Elogiindu-l pe Boileau, a dezvoltat o teorie conform căreia literatura este după imaginea omului, adică limitată, supusă regulilor și limitelor. Discuțiile sale de luni sau Cozeriile de luni și Luni noi formează baza unei opere critice remarcabile.

A colaborat la mai multe jurnale precum Revue des deux mondes și a devenit profesor de poezie latină la College de France.

Dar Sainte-Beuve a fost, de asemenea, o figură politică a timpului său: familiar salonului literar  al prințesei Mathilde, sub Al Doilea Imperiu, a participat activ la alegeri și s-a impus ca lider al partidului guvernamental și anticlerical.

Distanțându-se din ce în ce mai mult de Academia Franceză, la care a fost ales membru pe 14 martie 1844, și-a pierdut treptat autoritatea până la moartea sa în 1869.

Opere principale:

-Viata, poezia si gandirea lui Joseph Delorme, 1829;

– roman: Voluptate, 1834;

– volum de versuri: Cartile iubirii;

– Critica si portrete literare, in 6 volume, 1832—1839; Port-Royal, in 5 volume, 1840-1859; Portrete contemporane, in 3 volume, 1846; Chateaubriand si grupul sau literar, 1861; Proudhon, 1872; Caiete, 1876; Corespondenta, generala, in 11 volume, 1861; Cronici pariziene, 1876.

***

Claude-Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon, 17 oct. 1760 – 19 mai 1825, născut la Paris, filosof, economist și militar francez, fondator al saint-simonismului. Ideile sale au avut impact asupra posterității și au influențat majoritatea filosofilor din secolul al XIX-lea. Filantrop și filosof al industrialismului, a fost gânditorul societății industriale franceze, care urma să înlocuiască societatea Vechiului Regim la sfârșitul Iluminismului. Economistul André Piettre l-a descris prin formula: „ultimul dintre domni și primul dintre socialiști”.

Era vărul îndepărtat al ducelui de Saint-Simon, celebrul memorialist al curții lui Ludovic al XIV-lea și al Regenței.

Saint-simonismul este un curent ideologic bazat inițial pe doctrina socio-economică și politică a lui Claude-Henri de Rouvroy de Saint-Simon (1760-1825) de la care a preluat numele.

Doctrină socialist-utopică, considera că societatea viitoare se va întemeia pe marea industrie planificată, pe participarea la muncă a tuturor membrilor societății și pe repartiția după muncă, cu păstrarea proprietății private și a claselor sociale, progresul societății fiind determinat de știință și de rațiunea umană.

Ideile sale, care se bazează pe conceptul unei recompense universale, în special prin industrialism (încrederea în progresul tehnic, certitudinea că o industrie morală este condiția fericirii, a libertății și a emancipării, publicate prin scrieri destul de răzlețe și rezumate conform lui Saint-Simon în Noul Creștinism (o lucrare neterminată, publicată în 1825 la moartea sa), au fost deseori reformulate de discipolii săi după moartea sa, pentru a exercita în cele din urmă o influență decisivă în Franța în momentul Revoluției Industriale și a dezvoltării societății industriale din această țară. Discipolii sau susținătorii lui Saint-Simon sunt numiți „saint-simonieni”.

Dacă ar fi să credem presupozițiile stabilite de anumiți saint-simonieni, precum Auguste Comte, ar fi vorba de a pune capăt revoluțiilor din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea și războaielor și de a trece de la epoca teologică și feudală la epoca pozitivă și industrială.

Pentru Saint-Simon, referindu-se la o nouă teologie, este vorba mai mult de revenirea la o aristocrație a talentelor și nu a nașterii. Prin urmare, el propune o schimbare a societății și pledează pentru o societate fraternă ai cărei membri cei mai competenți (industriași, oameni de știință, artiști, intelectuali, ingineri etc.) ar avea sarcina de a administra Franța cât mai util posibil, pentru a face din ea o țară prosperă, unde domnesc solidaritatea, antreprenoriatul, interesul general, libertatea și pacea.

La imboldul unuia dintre principalii săi reprezentanți, Barthélemy Prosper Enfantin, această doctrină, când a fost aplicată pentru prima dată (în jurul anului 1830), a luat forma unei „Biserici”. Discreditate de această primă experiență mistică, gândirea saint-simoniană a experimentat o nouă reorientare, în jurul unei formule care a devenit celebră prin care saint-simonienii intenționau să înlocuiască „exploatarea lumii prin asociere” cu „exploatarea omului de către om”.