Charles de Gaulle

Charles de Gaulle, numit de obicei generalul de Gaulle sau, uneori, pur și simplu Generalul, născut la Lille, Franța, 22 nov. 1890 – 9 nov. 1970, soldat francez, luptător al Rezistenței, om de stat și scriitor. A trăit 80 de ani.

A fost, printre altele, lider al Franței Libere, apoi conducător al Comitetului francez de eliberare națională în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, președinte al guvernului provizoriu al Republicii Franceze din 1944 până în 1946, președinte al Consiliului de Miniștri din 1958 până în 1959, inițiatorul celei de-a Cincea Republici, fondată în 1958 și președinte al Republicii din 1959 până în 1969, fiind primul care a ocupat demnitatea supremă sub acest regim.

Provenind dintr-un mediu tradiționalist și catolic, crescut într-o cultură a măreției naționale, Charles de Gaulle a ales  cariera de ofițer. A fost admis la Școala Specială Militară de la Saint-Cyr, apoi și-a început cariera militară sub ordinele lui Philippe Pétain.

Rănit în timpul Primului Război Mondial, a fost luat prizonier, fiind apoi trimis în Polonia – unde a luptat împotriva Rusiei Sovietice – în Germania și Liban.

Ulterior, a slujit și a publicat în anturajul lui Philippe Pétain, susținând printre personalitățile politice utilizarea diviziilor blindate în războiul contemporan. În mai 1940, în timp ce era colonel, a fost plasat în fruntea unei divizii blindate și a condus mai multe contraatacuri în timpul bătăliei din Franța. A fost apoi promovat temporar în funcția de general de brigadă. În timpul exodului următor, a fost subsecretar de Stat pentru Război și Apărare națională în guvernul Reynaud.

Respingând armistițiul solicitat de Pétain Germaniei naziste, a lansat de la Londra, la BBC, „apelul din 18 iunie”, 1940, care îi incita pe francezi să reziste și să adere la Forțele Franceze Libere. Condamnat la moarte în contumacie (în lipsă) și declarat decăzut din naționalitatea franceză de către regimul de la Vichy, intenționa să întruchipeze legitimitatea Franței și aceasta să fie recunoscută ca o putere de către aliați. Controlând doar câteva colonii, dar recunoscut de Rezistență, a menținut relații reci cu Franklin Roosevelt, dar s-a bucurat, în general, de sprijinul lui Winston Churchill.

În 1943, a fuzionat Franța Liberă în Comitetul francez de eliberare națională, căruia a ajuns să-i preia conducerea. Apoi a format un guvern provizoriu, din care a demisionat doi ani mai târziu. De Gaulle a condus țara după Eliberare. Favorabil unei puteri executive puternice, s-a opus proiectelor parlamentare și a demisionat în 1946. În anul următor a fondat Ralierea poporului francez (Rassemblement du peuple français, RPF), dar refuzul său de a face orice compromis cu „regimul de partid” l-a îndepărtat de orice responsabilitate. A început o „traversare a deșertului”, care a fost întreruptă când René Coty (președintele Franței între 1954 și 1959) l-a chemat înapoi la putere în 1958, în plin război în Algeria.

A revenit la putere după criza din mai 1958 din cadrul războiului din Algeria. Investit în calitate de președinte al Consiliului, a aprobat a Cincea Republică prin referendum. Ca președinte al Consiliului având „puteri depline”, a aprobat noua constituție: a fost ales primul președinte al celei de-a Cincea Republici în decembrie.

Ales președinte al Republicii de către un colegiu de electori extins, a pledat pentru o „politică de măreție” pentru Franța. A întărit instituțiile, moneda (francul nou) și a conferit rolul de a treia cale economică unui Stat care planifica și moderniza industria. A renunțat la Algeria franceză în etape, în ciuda opoziției Pieds-Noirs (grup etnic de origine europeană din Algeria franceză) și a armatei, care au favorizat întoarcerea sa. A continuat decolonizarea Africii negre și a menținut influența franceză în regiune. Delimitându-se de federalismul european și de împărțirea Europei la Ialta, de Gaulle a apărat „independența națională”.

De Gaulle preconiza o „Europă a națiunilor” care implica reconcilierea franco-germană și care să se întindă „de la Atlantic la Ural”, a inițiat forța de descurajare nucleară franceză, a retras Franța de sub comanda militară NATO, și-a exercitat dreptul de veto față de intrarea Regatului Unit în Comunitatea Europeană, a susținut „Quebec-ul liber”, a condamnat războiul din Vietnam și a recunoscut China comunistă.

Viziunea sa despre putere, adică aceea a unui lider aprobat direct de națiune, l-au făcut oponentul partidelor comuniste, socialiste și centriste pro-europene. Aceste partide criticau stilul de guvernare prea personal, sau chiar o „lovitură de Stat permanentă”, pentru a folosi formula socialistului François Mitterrand, împotriva căruia de Gaulle a fost reales în 1965 prin sufragiu universal direct – un sistem de vot pe care îl adoptase prin referendum în 1962 în urma atentatului de la Petit-Clamart care viza asasinarea sa. În timpul negocierilor acordurilor de la Evian, a scăpat de un atentat al Organizației Statelor Americane, OEA, pe 22 august 1962.

Reales în 1965, puterea sa a fost slăbită de criza din mai 1968. A depășit criza din mai 1968 după ce părea să se retragă, convocând alegeri legislative care au trimis o majoritate covârșitoare gaullistă în Adunarea Națională.

În 1969, și-a angajat mandatul asupra unui referendum privind reforma Senatului și regionalizarea. Eșecul referendumului privind reforma Senatului l-a determinat să se retragă din jocul politic un an mai târziu.

S-a retras pe proprietatea sa din Colombey-les-Deux-Églises, unde s-a stins din viață optsprezece luni mai târziu, pe 9 noiembrie 1970.

Considerat unul dintre cei mai influenți lideri francezi din istorie, Charles de Gaulle este, de asemenea, un scriitor de renume. A lăsat posterității, printre altele, lucrarea Memorii de război, unde susține că „a avut întotdeauna o anumită idee despre Franța”, judecând că „Franța nu poate fi Franța fără măreție”. Deși președinția sa nu a fost scutită de contestări, Charles de Gaulle apare, la mai bine de jumătate de secol după moartea sa, ca o figură morală mereu omniprezentă în lume.