Cine a fost Sfântul Nicolae?
Sfântul Nicolae în Amsterdam
Sfântul Nicolae, episcop din Mira, protectorul copiilor și strămoșul lui Moș Crăciun
Cine nu a auzit de Sfântul Nicolae? Cel care deschide seria sărbătorilor de iarnă, ba chiar după unii cel care a inspirat marketingul mondial atunci când a creat imaginea mult mai celebrului Moș Crăciun?
Însă puțini dintre noi știm că sfântul ierarh Nicolae a existat în carne și oase, înscriindu-se printre numele renumite ale creștinismului din secolul al IV-lea după Hristos, considerat secolul de aur datorită celor ce au vorbit în numele întemeietorului religiei care azi este majoritară pe mapamond.
Sfântul Nicolae este deosebit de popular în țările ortodoxe și este, într-un fel, strămoșul lui Moș Crăciun, fiind reprezentat și în roșu și alb, precum legenda importată din Statele Unite.
Sfântul Nicolae din Mira, datele existenței sale fiind stabilite, în mod tradițional, între 15 martie 270 – 6 decembrie 343, cunoscut și sub numele de Nicolae din Bari sau Nicolae din Mira, a fost un episcop creștin timpuriu, de origine greacă, din orașul maritim Mira, Licia, din Asia Mică (actualul Demre, Turcia), în timpul Imperiului Roman. Datorită multor minuni atribuite mijlocirii sale, este cunoscut și sub numele de Nicolae Făcătorul de Minuni.
Este unul dintre cei mai populari sfinți minori, fiind comemorat în bisericile din Orient și din Occident și asociat în prezent, în mod tradițional, cu sărbătoarea Crăciunului. În multe țări, copiii primesc cadouri pe 6 decembrie, de ziua Sfântului Nicolae.
Sfântul Nicolae este sfântul patron al copiilor și al marinarilor, al negustorilor, arcașilor, berarilor, amanetarilor, al oamenilor necăsătoriți și al studenților din diverse orașe și țări din Europa.
Reputația sa a evoluat în rândul evlavioșilor, așa cum se obișnuia pentru sfinții creștini timpurii, iar obiceiul său legendar de a oferi daruri în secret a dat naștere modelului tradițional al lui Moș Crăciun („Sfântul Nick”) prin Sinterklaas.
Cultul său este atestat încă din secolul al VI-lea în Orient și s-a răspândit în Occident, din Italia, începând din secolul al XI-lea. Canonizat, a fost proclamat protector al multor neamuri și al multor meserii. Este un personaj popular în hagiografia creștină și unul dintre cei mai venerați sfinți ai Bisericii Ortodoxe, renumit, printre altele, pentru numeroasele sale minuni.
Se știu foarte puține lucruri despre existența istorică a Sfântului Nicolae. Cele mai vechi relatări ale vieții sale au fost scrise la distanță de secole după moartea sa și conțin multe elaborări legendare.
Existența lui Nicolae nu este atestată de niciun document istoric, așa că nu se știe nimic sigur despre viața lui, cu excepția faptului că a fost probabil episcop de Mira în secolul al IV-lea. Potrivit tradiției, se spune că s-a născut în vechiul oraș portuar grecesc din Licia, Patara, din părinți creștini bogați. Părinții săi, Epifanios, de origine greacă, și Ioanna (după alte surse se numeau Teofan și Nonna) au murit în timpul unei epidemii de ciumă.
După moartea părinților săi, Nicolae a împărțit averea pe care o moștenise celor săraci. Acest fapt este relatat de episcopii din secolul al IV-lea Ambrozie din Milano și de Sfântul Vasile din Cezareea și, din acest motiv, este considerat un fapt istoric. În jurul acestui episod s-au dezvoltat diverse legende.
Singurul copil la părinţi, Nicolae a primit o educaţie deosebită, cu precădere în ceea ce priveşte latura religioasă. În acest sens, pe lângă părinţi, unchiul său, ce se numea tot Nicolae, dar preot al Bisericii creștine, ba chiar episcop spre sfârșitul vieții, a jucat un rol important în viața viitorului sfânt, fiindu-i practic un fel de deschizător pe drumul slujirii lui Dumnezeu. Unchiul său a fost primul care a realizat că Dumnezeu avea planuri mari cu nepotul său. De aceea, nu a pregetat să-și trimită nepotul pe la cei mai erudiți învățători ai epocii, pentru ca, o dată cu trecerea timpului, acesta să știe cât mai multe lucruri, ba chiar să ajungă și el tot episcop al Bisericii lui Hristos.
Ceea ce s-a și întâmplat dealtfel! Au ajuns până la noi cuvintele profetice rostite de unchiul Sfântului Nicolae în ziua hirotonisirii lui ca preot:
„Fericită este turma ce se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea bunei credinţe îi va aduce pe dânşii, apoi se va arăta şi ajutător fierbinte celor ce sunt în nevoi“.
A fost hirotonit preot și stareț al Sionului (lângă Mira) de către unchiul său Nicolae, episcop de Mira, cel care s-a ocupat de educația lui.
În tinerețe, se spune că a făcut un pelerinaj în Egipt și Palestina, iar la scurt timp după întoarcerea sa în Licia, a devenit episcop de Mira.
Potrivit tradiției, întrucât succesorul unchiului său era pe moarte, Nicolae a fost desemnat episcop de Mira, prin vox populi, în jurul anului 300.
Se spune că moartea episcopului de Mira i-a determinat pe episcopii provinciei să-i desemneze un succesor. Într-o noapte, în timp ce se aflau în rugăciune, glasul lui Dumnezeu i-a îndemnat să-l numească pe Nicolae arhiepiscop. A doua zi de dimineață, episcopii îl așteptau pe Nicolae în pragul bisericii, l-au chemat pe nume și, în ciuda reticențelor sale, i-au pus mitra pe cap.
Foarte curând, creștinătatea avea să trăiască o perioadă cruntă de persecuții, căci decretul de prigonire a creştinilor, promulgat de împăraţii Diocleţian şi Maximian, prin care toţi cei ce mărturiseau dreapta credinţă să fie siliţi să renunţe public la ea, începuse să fie pus în practică în toate regiunile Mării Mediterane.
În anul 310, Nicolae a fost arestat, și probabil torturat, în timpul persecuției creștinilor de către împăratul roman Dioclețian, dar a fost eliberat sub domnia lui Constantin cel Mare. Odată cu pacea instaurată de împăratul Constantin cel Mare, în anul 313, prin oprirea persecuţiilor şi declararea religiei creştine ca religie de stat, ierarhul Nicolae s-a întors pe scaunul său episcopal, în Mira.
Pe când credea că în sfârșit va reuși să ducă la bun sfârșit proiectele pe care le gândise pentru el și turma sa, încă o dată, pronia cerească a schimbat lucrurile. Căci faima episcopului Nicolae de bun învățător al creștinismului i-a adus o convocare de nerefuzat la cel dintâi sinod din istoria Bisericii, cel care avea să aibă loc la Niceea, lângă capitala imperiului, Constantinopole, în 325.
O listă timpurie îl face să fie unul dintre participanții la Primul Sinod de la Niceea din 325, în timpul căruia a luptat împotriva arianismului, dar nu este menționat niciodată în vreo scriere de către oamenii care au fost la Sinod și nu se află pe lista semnatarilor Niceei, dar această listă este incompletă.
Legende târzii, nefondate, susțin că a fost temporar caterisit (destituit) și închis în timpul conciliului pentru că l-a pălmuit pe ereticul Arius.(sau Arie). Potrivit lui Andrei din Creta, Nicolae l-a convins pe episcopul Theognios din Niceea de corectitudinea punctului de vedere nicean împotriva lui Arius.
Arianismul este o învățătură creștină din secolul al IV-lea, formulată de Arius (Arie) din Alexandria, prezbiter în Alexandria, declarată erezie de o parte a participanților la Primul conciliu de la Niceea din anul 325. Arianismul susținea că Isus Cristos are caracter divin (este și el Dumnezeu), dar ar fi o ființă creată de Dumnezeu Tatăl în trecutul etern (Fiul fiind, potrivit lui Arius, născut, nu făcut). Această doctrină religioasă creștină întemeiată de preotul Arie, nega identitatea de substanță dintre Hristos și Dumnezeu-Tatăl, fiind declarată eretică de sinodul din Niceea.
Documentele arată că pe parcursul şedinţelor conciliului, observând îndărătnica lui Arius, a cărui învățătură zguduise din temelii Biserica Creștină din Orient, în ciuda argumentelor puternice aduse împotriva sa, ierarhul Nicolae își va ieși din fire, lucru ce nu se va mai repeta în viața sa. Pur și simplu, văzând că Arius nu cedează în fața argumentelor aduse împotriva sa, a considerat că e de datoria lui să-l pedepsească fizic pe acest eretic, plesnindu-l peste ochi de față cu toți ceilalți. Nu toți însă îi vor împărtăși reacția, drept pentru care Nicolae a fost pedepsit prin retragerea gradului de arhiereu. Însă situația aceasta nu va dura prea mult, căci legenda spune că o vedenie avută de unul dintre episcopii prezenți la sinod, în care Isus Hristos ţinea deasupra capului Sfântului Nicolae Evanghelia, iar Maica Domnului purta în mâini omoforul, semn că Dumnezeu dorea reabilitarea ierarhului său, avea să repună lucrurile în matca lor.
Reputația de generozitate și bunătate a lui Nicolae a dat naștere unor legende despre miracolele pe care le-a înfăptuit pentru cei săraci și nefericiți.
Într-unul dintre cele mai vechi și mai faimoase incidente din viața sa, se spune că a salvat trei fete pe care sărăcia le-ar fi forțat să devină femei de moravuri ușoare aruncând câte un sac de monede de aur prin fereastra casei în fiecare noapte, timp de trei nopți, astfel încât tatăl lor să poată cumpăra zestre pentru fiecare dintre ele.
Alte povești timpurii spun despre el că a calmat o furtună pe mare, a salvat trei soldați nevinovați de la o execuție greșită și a tăiat un copac stăpânit de un demon. O altă legendă târzie celebră spune că a înviat trei copii, care fuseseră uciși și murați în saramură de un măcelar care plănuia să-i vândă în timpul foametei.
Legenda Sfântului Nicolae este strâns legată de cea a lui Bau-Bau. Într-adevăr, povestea spune că trei copii rătăciți au bătut la ușa unui măcelar cerându-i găzduire pentru o noapte. Bărbatul a acceptat, dar i-a tăiat în bucăți și i-a depozitat în cada cu sare. Câteva ore mai târziu, un alt bărbat a cerut găzduire, un episcop. Măcelarul nu putea refuza să ajute un călugăr și l-a primit în casa lui. După ce a stat la masă, dându-și seama că niște copii au fost uciși, episcopul a decis să-i resusciteze. Călugărul este deci Sfântul Nicolae, iar măcelarul este Bau-Bau. De atunci, legenda spune că cei doi bărbați merg prin case pentru a întreba dacă copiii au fost cuminți.
Sfântul Nicolae a fost înmormântat în biserica sa din Mira, iar în secolul al VI-lea, altarul său devenise bine cunoscut.
La mai puțin de 200 de ani de la moartea lui Nicolae, a fost construită, în Mira, Biserica Sf. Nicolae, la ordinele lui Teodosie al II-lea, peste locul bisericii în care slujise ca episcop, iar rămășițele sale pământești au fost mutate într-o raclă din acea biserică. Osemintele sale au fost păstrate în biserica Sf. Nicolae din Mira până în 1087.
În 1087, în timp ce creștinii greci ai regiunii au fost subjugați de turcii selgiucizi musulmani proaspăt veniți, și la scurt timp după ce biserica lor a fost declarată în schismă de către biserica catolică, un grup de marinari și negustori din orașul italian Bari i-au luat o mare parte din rămășițele sale pământești (oasele mari ale scheletului) din racla din biserică, fără autorizație, și le-au adus în orașul lor natal, Bari, Italia.
Această strămutare a rămășițelor sale pământești a crescut foarte mult popularitatea sfântului în Europa, iar Bari a devenit unul dintre cele mai aglomerate dintre toate centrele de pelerinaj. Moaștele lui Nicolae sunt păstrate cu evlavie în racla din bazilica San Nicola din Bari din secolul al XI-lea, deși fragmente au fost achiziționate de biserici din întreaga lume. Fragmentele osoase rămase în raclă au fost ulterior luate de marinarii venețieni și duse la Veneția în timpul Primei Cruciade. În 2017, cercetătorii au datat un astfel de fragment de relicvă, o bucată de os de șold, dintr-o biserică din Statele Unite și au confirmat că datează din secolul al IV-lea. Potrivit legendei, osemintele sale au particularitatea de a produce scurgerea unui ulei parfumat și acest balsam era cunoscut în toată Europa în Evul Mediu.
În Evul Mediu, devotamentul față de Nicolae s-a extins în toate părțile Europei. A devenit patronul Rusiei și al Greciei, al fraternităţii breslelor caritabile, al copiilor, marinarilor, al celibatarilor de peste 30 de ani, al comercianților, amanetarilor și al orașelor precum Fribourg, în Elveția, și Moscova, în Rusia.
Mii de biserici europene i-au fost dedicate — una, construită de împăratul roman Iustinian I la Constantinopol (azi Istanbul), încă din secolul al VI-lea.
Minunile lui Nicolae erau subiectul preferat de artiștii medievali și de piesele liturgice, iar sărbătoarea sa tradițională a devenit prilejul ceremoniilor Băiatului Episcop, un obicei european larg răspândit în care un băiat era ales episcop și domnea până la Ziua Sfinților Inocenți (28 decembrie).
După Reforma Protestantă, devotamentul față de Nicolae a dispărut în toate țările protestante ale Europei, cu excepția Olandei, unde legenda sa a persistat ca Sinterklaas (o variantă olandeză a numelui Sfântul Nicolae). Coloniștii olandezi au luat această tradiție cu ei la New Amsterdam (acum New York City) în coloniile americane în secolul al XVII-lea.
Sinterklaas a fost adoptat de majoritatea vorbitoare de limba engleză a țării sub numele de Moș Crăciun, iar legenda sa despre un bătrân bun și generos a fost unită cu vechile povești populare nordice despre un magician care pedepsea copiii rebeli și răsplătea copiii cuminți cu cadouri. Imaginea rezultată a lui Moș Crăciun din Statele Unite s-a cristalizat în secolul al XIX-lea și de atunci a rămas patronul sărbătorii de cadouri a Crăciunului.
Sub diferite înfățișări, Sfântul Nicolae a fost transformat într-o figură asemănătoare, binevoitoare, care dăruește cadouri în Țările de Jos, Belgia și alte țări din nordul Europei. În Regatul Unit, Sfântul Nicolae este cunoscut drept Moș Crăciun.
© CCC