Clasicismul: curent literar apărut în Franţa secolului al XVII-lea, al carui program este cuprins in “Arta poetica” a lui Boileau.
Epoca de aur a clasicismului: perioada care, în Franța, corespunde regilor Ludovic al XIII-lea și Ludovic al XIV-lea.
Modelul clasicismului il reprezinta arta antica aleasa ca sursa de inspiratie datorita valorilor pe care le promova: echilibrul, armonia, idealul moral, simplitatea.
Clasicismul este un curent raţionalist, în care predomina modelele antichităţii.
Literatura clasică se caracterizează prin cultivarea subiectelor nobile, a expresiei echilibrate şi a idealului moral al artei.
Caracteristicile artei clasice:
– caracter raţional; rationalitatea actului creator;
– arta este mimesis; datoria scriitorului este sa creeze o lume verosimila (credibila);
– sentimentele umane trebuie sa fie echilibrate, “rationale”;
– personaje schematice sau caractere; personajele sunt dominate de o singura trasatura de caracter (portretul este centrat pe o trăsătură de caracter; ex.: avarul, ipocritul etc);
– ordine, armonie, echilibru;
– neamestecul genurilor şi speciilor literare; genurile literare nu trebuie amestecate (epic, liric, dramatic);
– regula celor trei unităţi; compozitia trebuie sa respecte regula celor trei unitati:
– regula unităţii de timp cere ca acţiunea unei piese să se desfăşoare într-un timp dat (24 de ore);
– regula unităţii de acţiune cere ca acţiunea să fie unitară.
– regula unităţii de loc cere ca teatrul acţiunii, ales ca scenă, să nu fie schimbat în timpul reprezentaţiei.
– idealul moral al artei; arta are o finalitate moralizatoare, promovand Binele, Adevarul, Frumosul;
– stil sobru, simplu; stilul operei este caracterizat prin sobrietate, simplitate, claritate, nefiind apreciat pitorescul de limbaj;
– arta este chemata sa evoce generalul si esentialul;
– specii literare cultivate: tragedia, comedia, epistola, satira, fabula etc.
Reprezentanţi:
– Nicolas Boileau (Arta poetică, tratat de poetică normativă clasică), P. Corneille, J. Racine. Molière, La Bruyère, La Fontaine (literatura franceză);
– Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi (literatura română).
***
Clasicismul reprezintă o amplă mişcare cultural-artistică, manifestată pregnant în secolele XVII-XVIII, avându-şi nucleul ideologic şi estetic în Franţa, unde a şi fost teoretizat de criticul şi poetul Boileau.
Dincolo de limitările rigide ale cronologiei literar-estetice, clasicismul este înţeles ca “un mod de a crea durabil şi esenţial”, o trăsătură definitorie a artei mari, „fiindcă marea literatură este în fond aceea de stil clasic, iar ce este măreţ în romantism, baroc aparţine tot ţinutei clasice” (G. Călinescu, Sensul clasicismului).
In literatura universală, curentul s-a manifestat în mai multe etape, astfel încât se poate vorbi de un clasicism antic greco-roman, de unul francez (secolele XVII-XVIII), precum şi de ecouri ale clasicismului până în literatura secolului XX.
La fel ca şi romantismul, clasicismul reprezintă o atitudine estetică prezentă permanent în conştiinţa umană: “Clasic e o noţiune mobilă ce se aplică oricărei forme de artă ajunsă la maturitate, adică la suprema sa expresie de echilibru între formă şi fond” (Eugen Lovinescu).
Clasicismul se identifică în sensul cel mai curent cu secolul al XVII-lea francez, perioada domniei lui Ludovic al XIV-lea, fiind ilustrat de scriitori precum Molière, Fontaine, Racine, Boileau, La Bruyère, Bossuet.
Principalele trăsături comune scriitorilor clasici constau în admiraţia pentru antici, rigoarea compoziţională, gustul dreptei măsuri, căutarea naturalului şi a verosimilului, analizei morale şi psihologice, puritatea şi claritatea stilului.
Scriitorul clasic este raţional, lucid, lipsit de fantezie, prudent, evită particularul, interesându-se cu exclusivitate de general, nu admite obscurul, vagul, eterogenul, diversitatea, nuanţa, cărora le opune cu autoritate un model ferm, evident şi clar, tinzând spre perfecţiune.
In formarea esteticii clasice, René Bray evidenţiază trei perioade importante:
I. Perioada Renasterii franceze şi a activităţii Pleiadei, circumscrisă celei de-a doua jumătăţi a secolului XVI-lea; ideea dominantă pe plan estetic este acum cea a imitaţiei anticilor, respectarea valorilor impuse de aceştia;
II. Perioada 1600-1660, când se înlocuieşte primatul imitaţiei cu primatul regulilor şi începe să se facă distincţia între „imitaţia servilă” şi „imitaţia liberală”, supusă exigenţelor raţiunii şi deci selectivă;
III. Perioada ce corespunde “Satirelor” lui Boileau, ca moment iniţial, cu prelungiri până la sfârşitul secolului al XVIII-lea; acum primatul regulilor este înlocuit de cel al gustului clasic, constând în precizie, nobleţe, caracter moralizator şi elevat.
Clasicii se întorc permanent la izvoarele culturii şi la valorile perene. Ei caută formele esenţiale şi eterne, redescoperă şi reactualizează perfecţiunea şi idealitatea concretizate în acele acte arhetipale de recuperare a frumuseţii pure şi absolute.
Se afirmă o nouă poziţie faţă de procesul creaţiei: ingenuităţii, inspiraţiei şi spontaneităţii li se opune rigoarea „artei”, încât raportul tradiţional natură – artă este detronat de tehnica artistică. Sunt valorizate acum îndeosebi efortul creator, meşteşugul, tenacitatea, luciditatea, măiestria; clasicismul ajunge astfel imperativ şi categoric, supus unor reguli estetice guvernate de ceea ce francezii concentrau în expresia “il faut”.
Esenţa clasicismului, postulată de principiul raţionalităţii, se află concentrată în câteva reguli de bază:
• Regula verosimilităţii – îşi are originea în distincţia pe care Aristotel, în “Poetica”, o făcea între poezie şi istorie: prima înfăţişează fapte ce s-ar putea întâmpla, cea de-a doua, fapte ce s-au întâmplat, prima – universalul, a doua – particularul, de unde concluzia că datoria poetului nu este să povestească lucruri întâmplate cu adevarat, ci lucruri care ar putea să se întâmple, în marginile verosimilului şi ale necesarului.
• Regula bunei-cuviinţe – esenţială pentru societatea aristocratică atât de cultivată de clasici. In virtutea acesteia, termenii concreţi, populari sau familiari, ca şi cei tehnici, sunt excluşi din limba genurilor “inalte” (tragedia, poemul eroic) şi admisi, cu restricţii totuşi, în genurile “joase” sau “umile” (unele specii de comedie); scenele violente din tragedie nu trebuie să se desfăşoare în faţa publicului, ci trebuie relatate indirect, după încheierea lor.
• Regula miraculosului – se aplică doar în genurile eroice, tragedia şi epopeea, constând în folosirea frecventă a tehnicii personificării şi alegoriei, prin care zeitatile intervin în acţiunile oamenilor.
• Regula celor trei unităţi – de acţiune (episoadele trebuie să aibă un caracter convergent, corespunzător unui conflict principal, cu un număr redus de protagonişti), de spatiu (acţiunea se petrece în acelaşi loc) şi de timp (durata acţiunii nu depăşeşte 24 de ore).
• Regula genurilor – fiecare gen îşi are un specific al său, încât poeţii nu pot excela decât în unul, conform talentului şi înzestrării lor naturale.
Deşi vag conturat ca moment cultural distinct, clasicismul românesc s-a manifestat la sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin activitatea poeţilor Văcăreşti în Muntenia, a lui Conachi şi Gheorghe Asachi în Moldova, a Şcolii Ardelene în Transilvania. Cea mai importantă ilustrare a genului clasic în această perioadă îi aparţine lui I. Budai-Deleanu – epopeea eroi-comico-satirică “Ţiganiada”.
Clasicismul românesc, tardiv, nu a fost atât de exigent şi de “pur” ca cel francez, suprapunându-se cu elemente aparţinând altor curente literare: iluminism, romantism, realism.
In lucrarea “Clasicism, romantism, baroc”, G. Călinescu stabileşte deosebirile dintre clasicism şi romantism, curente literare opuse ca doctrină şi problematică: “Clasicul, arătand interes pentru tipurile eterne, are despre lume o viziune caracterologică. Romanticul vine cu interes istoric. Romanticii toţi sunt nişte istorici, în vreme ce clasicii sunt moralişti. Clasicul trăieşte în lumea ideală statică, mitologică, romanticul în universul propriu, fantastic”.
Ilustrație: Frederic Leighton, Eucharis-Tânără cu un coș cu fructe
