Culoarea albastră nu exista în Antichitate
Cuvântul “albastru” care descrie culoarea cerului și a mării nu a existat dintotdeauna în multe limbi antice. Marea avea culoarea vinului închis când corabia lui Ulise a pornit în aventurile sale homerice. Poetul grec antic a folosit această expresie pentru că îi lipsea un element care astăzi ni se pare evident: cuvântul „albastru”.
S-a dovedit că printre grecii antici, această descriere lipsea deoarece cuvântul nu exista. Primul care a observat acest lucru a fost un cărturar britanic din secolul al XIX-lea, William Gladstone, care a fost și prim-ministru al Marii Britanii.
Acest pasionat de Homer recitise cu atenție Iliada și Odiseea și observase că nimic nu era descris ca fiind albastru! Homer vorbea despre un cer „de culoarea bronzului”, o mare „întunecată ca vinul” și nimeni nu avea ochi albaștri.
Un specialist în lingvistică a confirmat acest lucru și a adăugat că în textele antice chinezești, hinduse, islandeze sau ebraice, nu exista aproape nicio referință la această culoare. Doar la egipteni care posedau un pigment albastru…
Oare ideile preced limbajul sau este invers?, se întreba pictorul belgian, reprezentant de frunte al suprarealismului în pictură, René Magritte. Gabriel García Márquez, în romanul „Un veac de singurătate”, ia poziție: „Lumea era atât de recentă încât majoritatea obiectelor încă nu aveau nume, iar pentru a le desemna, trebuia să le arăți cu degetul.” Într-adevăr, știm ce sunt lucrurile pentru că avem un nume care să le descrie? Poate că grecii antici pot face puțină lumină asupra acestui subiect.
Oricât de incredibil ar părea, culoarea albastră, cea care descrie planeta noastră, cea care ne încântă în toate nuanțele ei atunci când ne confruntăm cu un orizont unde cerul și marea se îmbină, nu a existat dintotdeauna – cel puțin înaintea ochilor noștri și în cuvinte. Acest lucru este cu atât mai surprinzător cu cât este o culoare primară, una care este percepută, mai precis, la o lungime de undă cuprinsă între 460 și 482 de nanometri.
Dar cel mai surprinzător lucru este să constatăm că oamenii care au inventat democrația și filosofia nu au fost capabili să perceapă o culoare care ni se pare atât de necesară. Când sunt foarte mici, în primele lor desene, nu creionul albastru este cel pe care copiii îl iau în mână pentru prima dată? Pentru că trebuie să reprezinte cerul pe care îl au deasupra capului.
Cercetătorii au observat o absență semnificativă în mai multe opere literare din civilizațiile antice: cerul sau marea nu sunt niciodată descrise ca fiind albastre. De ce?
De la drapelele naționale la cel al Uniunii Europene, inclusiv steagul Greciei, și chiar pe rețelele de socializare, în special Facebook și Twitter, este dificil astăzi să scapi de… culoarea albastră. Culoarea este peste tot și toată lumea o caută: în fiecare vară, milioane de turiști se adună pe cele mai frumoase plaje din lume în căutarea celor mai albastre mări. Iarna, toată lumea visează să schieze sub un cer albastru imens. Dar a fost dintotdeauna așa?
Când se cercetează istoria artei, există anumite elemente (albastre!) care lipsesc.
De exemplu, strămoșii noștri nu aveau un termen care să descrie culoarea cerului. Cuvântul care începe cu „a” – albastru? Nu, nu îl foloseau. Cel puțin acest lucru se argumentează aici.
În urmă cu câțiva ani, un prezentator de la Radiolab, o emisiune radiofonică americană din New York City a descoperit un eseu al lui William Gladstone, care nu era altul decât un prim-ministru britanic în anii 1860, 1880 și 1890. Gladstone era un pasionat al scrierilor lui Homer. Îi iubea poveștile și legendele, le devora și, din motive obscure, devenise interesat de folosirea de către poet a cuvintelor care se refereau la culori. În timp ce studia Iliada și apoi Odiseea, Gladstone a notat fiecare pasaj în care Homer folosea culoarea pentru a descrie tot felul de lucruri. Spre marea sa surprindere, a găsit, astfel, multe aluzii la alb și negru, unele la roșu, galben și verde… dar când era vorba de albastru, nu găsea nimic.
În literatura lui Homer, cerul nu este albastru, nici marea (este întunecată ca vinul) și nimeni nu pare să fi avut vreodată ochi albaștri, nici măcar nemuritorii.
Guy Deutscher, un lingvist israelian renumit, care cercetează textele antice, afirmă că „Gladstone are dreptate…” în această privință.
“Pur și simplu nu există niciun cuvânt care să descrie culoarea albastră în poemele lui Homer”, declară Guy Deutscher.
Un filolog german Lazarus Geiger, care a studiat texte antice chinezești, poemele vedice din Asia de Sud, vechile legende islandeze și Biblia occidentală, de asemenea nu a găsit – în acești clasici – nicio aluzie, sau aproape nicio aluzie, la culoarea albastră.
De ce culoarea albastră nu se găsește în toate aceste texte?
Poate pentru că cel mai albastru lucru dintre toate – cerul – era, de fapt, mereu acolo, atât de evident pentru strămoșii noștri încât pur și simplu nu i-au acordat atenție. Bineînțeles, se uitau în mod constant la cer, dar ceea ce vedeau era mereu și mereu același lucru, pentru care nu vedeau nici un rost să-l distingă de alte elemente descriindu-i culoarea, locul. Ubicuitatea cerului îl făcea invizibil.
Abia mult mai târziu, când a fost inventată vopseaua albastră (în Egipt), „albastru” a devenit un termen descriptiv – când o puteai cumpăra sau vinde.
Ultimul lucru care mai lipsea
Există un al doilea element pe care anticii l-au avut tot timpul sub ochii lor, dar pe care nu l-au descris niciodată. Acesta este și mai de bază. E vorba despre plante.
Dacă se privesc cu atenție picturile rupestre, descoperite în peșteri, aceste lucrări care datează din paleolitic, semnate de artiști care au trăit acum 40.000 de ani, în Spania, în Franța, în toată lumea… sunt sute, dar ce se vede acolo?
În cea mai recentă carte a sa, The Cabaret of Plants, Richard Mabey, scriitor britanic, povestește că acolo se află „cai în galop și zimbri care aleargă”, dar și reni, vânat, din când în când un rinocer – animale pe care le poți mânca, vâna sau pur și simplu admira, chiar venera…
Dar iată ce nu găsești acolo: în timp ce toate aceste animale trăiau pe câmpii sau în păduri și mâncau plante, Mabey nu a văzut nicio imagine convingătoare arătând iarbă sau un cerb care își afundă botul într-un morman de frunze sau ciugulind un arbust. Frunzele nu-și au locul în arta paleolitică. Nu mai mult decât tufișurile. Sau copacii.
Tony Hopkins, biolog și pictor, prieten al lui Mabey, a petrecut 20 de ani studiind arta rupestră din întreaga lume și „nu a văzut niciodată vreo reprezentare a plantelor în arta antică”, potrivit lui Mabey. Lucrările descoperite în peșteri sunt lipsite de plante „până la 5.000 de ani după epoca paleolitică, când s-a născut agricultura în Orientul Mijlociu”. Din nou, atunci când elementul reprezintă interes comercial, acesta devine vizibil.
O explicație nemercantilă?
Hopkins sugerează că strămoșii noștri ar fi găsit animalele mai vioaie, mai „vii” și de aceea le-au reprezentat în peșteri. La urma urmei, ele urmează același ciclu de viață – naștere, împerechere, reproducere, moarte – ca și noi. Plantele, în schimb, au o istorie mai misterioasă, poate nedemnă de a fi reprezentată în artă?
Într-adevăr, este greu de crezut că de atâtea secole, nimeni nu a desenat o plantă pe pereții unei peșteri. Acest vid pare prea mare. Așa că pentru a găsi excepția care confirmă regula, Mabey a oferit o singură imagine: posibil o plantă gravată pe un os.
Această gravură, descoperită în Gironde, Franța, datează din jurul anului 15.000 î.e.n.. Este, potrivit cercetătorului, „o imagine convingătoare a unei flori specifice, care poate fi identificată.”
Plantă gravată pe o bucată de os. Muzeul din Aquitania, Bordeaux
“Privind imaginea, par să fie patru flori la capătul tulpinilor lor, în dreapta. Privind mai îndeaproape: ar putea „trece drept o ramură de afin sau de afin negru”. Patru muguri, cu fața la stânga, la dreapta, la stânga și din nou la dreapta. Îmi imaginez că ar putea fi flori. Pentru o clipă, oricum. Dar nu trebuie decât să clipesc și se transformă în păsări adormite cu gura căscată. Am îndoielile mele cu privire la partea „convingătoare” a acestei fotografii cu plante. La fel și Mabey, care recunoaște că poate vedea acolo „gâturi și capete de păsări”.
E derutant și te lasă perplex. Strămoșii noștri cei mai timpurii, care mâncau fructe de pădure și fructe, strângeau iarbă pentru a-și face paturi de dormit, priveau animalele cum mâncau furaje, erau înconjurați de păduri, pajiști și munți, care culegeau aproape la fel de mult cât vânau… acești strămoși au ales, dintr-un motiv care ne scapă, să nu-și celebreze adevărata sursă de viață, plantele.
Ceea ce vânau vânătorii au ajuns reprezentate pe zidurile lor sacre. Ceea ce culegeau culegătorii a fost… uitat? Nu era interesant? Sau, ca și albastrul, aceste elemente erau atât de omniprezente încât nimeni nu le-a observa cu adevărat? O omisiune dintre cele mai ciudate.
În Grecia antică, culoarea albastră nu exista
Nu se menționează nimic despre ea în niciun text, inclusiv în cele ale marilor autori.
În Odiseea, faimoasa epopee greacă antică atribuită lui Homer, marea este un element central. Uneori populată de monștri, alteori simbol al păcii și protecției, ea este descrisă de protagonistul Ulise în toate formele sale – sau aproape. În mod ciudat, cartea nu menționează culoarea albastră, care trebuie să fi fost omniprezentă, fie pe mare, fie pe cer. Savantul britanic William Gladstone, care a devenit interesat de acest fapt uimitor în 1850, a fost unul dintre primii care au observat absența culorii albastre în operele antice.
Documentele istorice scrise în diverse limbi, de la greacă la ebraică veche, nu fac nicio referire explicită la albastru, deși conțin termeni pentru alte culori, precum ar fi negrul și roșul. Nu vedeau grecii din antichitate albastrul? În Limbajul culorilor, se poate citi că cercetătorii au observat, de asemenea, o lipsă profundă de „albastru” în narațiunile chineze și islandeze, precum și în versiunile timpurii ale Bibliei.
O primă explicație se găsește în limbaj. S-ar putea ca grecii pur și simplu să nu fi avut cuvinte pentru această culoare și, prin urmare, să nu fi avut posibilitatea de a o descrie. În greacă, adjectivul „kyaneos” descrie atât albastrul ochilor, cât și negrul hainelor de doliu. În societățile antice, culoarea era menționată doar prin intermediul metaforelor: cerul este alb, roșu sau negru, în funcție de modul în care afectează viața umană.
Potrivit filosofului german Lazarus Geiger, există o ierarhie lingvistică a culorilor. Prin studiul textelor antice și moderne, el a observat că termenii care descriu albul și negrul apar mai frecvent decât cei care desemnează alte culori. Acest lucru s-ar putea explica prin faptul că aceste două noțiuni sunt mai inteligibile – sunt urmate îndeaproape de roșu, culoarea sângelui, care ocupă un loc special în viața noastră.
Albastru peste tot, sau aproape peste tot
Albastru Klein, albastru turcoaz, albastru azuriu… Culoarea albastră este peste tot, tot timpul. În podcastul său “Culture Bleu”, conferențiara, editoarea și inginera educațională Delphine Peresan Roudil, specializată în istoria pigmenților, analizează diferitele nuanțe de albastru, istoria lor și locul lor în societate. Abordând subiectul din mai multe unghiuri, de la brânza d’Auvergne cu vinișoare albastre la diferitele nuanțe ale culorii, niciun episod nu menționează încă albastrul în natură. Și asta este normal.
Puține plante sau animale sunt cu adevărat albastre. Chiar și păunul, deși pare să aibă această culoare, de fapt nu posedă pigment albastru: aura sa albăstruie se datorează exclusiv modului în care lumina se reflectă pe penele sale. Același lucru este valabil și pentru cer, care, de fapt, nu este albastru, chiar dacă ochii noștri îl percep ca atare. Această teorie ar explica lipsa descrierii culorii cerului care se datorează și faptului că pentru greci, datorită omniprezenței sale, albastrul nu era interesant sau era chiar aproape invizibil pentru ochii lor.
Odiseea albastrului
Încă din 1858, cercetătorul William Gladstone a remarcat faptul că albastrul nu apărea niciodată în Odiseea lui Homer. Faimoasa carte, care povestește întoarcerea acasă a lui Ulise după războiul troian, este totuși prolifică în detalii, fie că este vorba de îmbrăcăminte, arme, animale sau tot ceea ce întâlnește eroul.
Nici culorile nu lipsesc. William Gladstone, încercând să cuantifice fenomenul, enumeră numeroase apariții ale cuvintelor „negru” (de 200 de ori), „alb” (de 100 de ori), apoi roșu (de 15 ori) și galben și verde (de aproximativ zece ori fiecare). Dar cerul sau chiar marea nu sunt niciodată descrise ca fiind de culoare „albastră”.
Interesat de opera lui Gladstone, filosoful Lazarus Geiger (1829-1870) a extins-o la alte civilizații: saga islandeză, Coranul, civilizațiile chineze și chiar o versiune ebraică antică a Bibliei. El a ajuns la aceeași concluzie: nu există nicio mențiune a culorii albastre în niciunul dintre textele principale. Singurii care au menționat-o au fost egiptenii. Coincidență sau nu, ei au fost și singurii capabili să producă albastrul.
Lipsa vocabularului
Totuși, este greu de imaginat că albastrul cerului sau albastrul ochilor (chiar dacă gena este destul de rară la scară umană) nu existau pe vremea lui Homer. Așadar, de ce culoarea mării nu apare niciodată așa cum ar fi descrisă astăzi, ci mai degrabă ca „roșu”, „verde” sau „roșu-vin închis”?
Pentru cercetători, explicația pare relativ simplă: nu existau cuvinte pentru a exprima albastrul.
Fără un cuvânt care să-l descrie, albastrul pare „invizibil”.
Lingvistul Guy Deutscher a realizat chiar și un experiment direct pe fiica sa. Bazându-se pe presupunerea că una dintre primele întrebări ale copiilor este „de ce este cerul albastru?”, a avut grijă să o crească fără a-i explica vreodată ce culoare are cerul. Într-o zi, când a întrebat-o ce crede, fetița nu a putut răspunde. În cele din urmă, a spus: „Nu are culoare”. Apoi s-a înclinat spre alb, înainte de a decide în cele din urmă că cerul este albastru.
Cercetătorul în lingvistică Jules Davidoff a demonstrat că absența unui nume pentru o culoare ar putea împiedica o persoană să o vadă. El a călătorit în Namibia pentru a întâlni tribul Himba. Acest trib are particularitatea de a nu avea cuvinte pentru a descrie albastrul. Nici măcar pentru a distinge verdele de albastru. Când li se arată 10 pătrate verzi și unul albastru, aranjate în cerc, pe un ecran, membrii tribului Himba par incapabili să recunoască culoarea diferită.
În mod similar, nu există niciun cuvânt pentru a descrie această culoare în greacă sau latină. Fără un cuvânt pentru el, albastrul pare, așadar, „invizibil”. Acest fenomen este cu atât mai uimitor, dacă te gândești la el, cu cât s-a dovedit că albastrul este o culoare primară. Biologia a arătat, de asemenea, că partea din spate a ochiului este căptușită cu trei tipuri diferite de „conuri”, permițând tuturor oamenilor să perceapă culorile: roșu, verde și… albastru!
Culoarea albastră — istorie și semnificație
Albastrul este culoarea cerului și a apei, simbolizând pacea și seninătatea. Deși culoarea albastră este una dintre cele mai recent recunoscute, este populară în cultură și modă.
Curiozități despre Culoarea Albastră
Iată câteva informații despre albastru:
Albastrul a fost ultima culoare inventată ca termen în limba engleză.
Albastrul este rar în natură, așa că florile albastre sunt create prin modificare genetică și încrucișare.
Ideea albastrului ca o culoare pentru băieți a început după al Doilea Război Mondial. Producătorii doreau să vândă mai multe haine, confecționând haine separate pentru băieți și fete.
Pigmentul “albastru de Prusia” creează copii perfecte ale desenelor. Arhitecții folosesc această nuanță pentru a-și copia proiectele, de unde provine termenul „blueprints” (copiile planurilor).
O scurtă istorie a culorii albastre
Datorită rarității albastrului în natură, are o istorie mai scurtă decât alte culori. Albastrul nu este prezent în picturile rupestre de acum 20.000 de ani, iar grecii antici nu aveau un termen pentru albastru. Egiptenii antici prețuiau piatra semiprețioasă albastră Lapis lazuli, așa că albastrul a devenit comun în limba și îmbrăcămintea lor.
Deși albastrul a fost purtat în special de membrii familiei regale timp de multe secole, a devenit o culoare mai comună în anul 431 e.n. Biserica Catolică a înfățișat-o pe Fecioara Maria într-o robă albastră, adăugând o semnificație pozitivă culorii.
Semnificația culorii albastre
Culoarea albastră simbolizează încrederea și autoritatea, care este neinvazivă și obiectivă. Spre deosebire de roșu, albastrul este neamenințător, promovând pacea, încrederea și securitatea. Deoarece culoarea produce un răspuns fiziologic lent, albastrul este și culoarea creativității. Nuanțele de albastru deschis îmbunătățesc concentrarea, iar nuanțele de albastru închis îmbunătățesc procesele de gândire.
O privire asupra psihologiei culorii albastre
Sentimentele provocate de culoarea albastră pot fi paradoxale. Deoarece cerul și apa sunt albastre, culoarea este asociată cu calmul și seninătatea. A fi în preajma albastrului poate scădea tensiunea arterială și ritmul cardiac al unei persoane. Cu toate acestea, albastrul este și culoarea tristeții, de unde și expresia “feeling blue” („a te simți trist”). Genul muzicii blues se concentrează pe pierderea banilor și a iubirii. Albastrul suprimă, de asemenea, pofta de mâncare, deoarece albastrul din alimente este adesea un semn de otrăvire sau alterare.
Cum se obține colorantul albastru?
Egiptenii antici au creat primul pigment albastru în jurul anului 2.200 î.e.n. Aceștia au încălzit un amestec de nisip, calcar măcinat și minerale care conțin cupru, cum ar fi malachitul sau azuritul, la o temperatură ridicată. Acest proces a creat o sticlă albastră opacă, care a fost zdrobită și combinată cu un agent de îngroșare pentru a prepara glazură și vopsea.
Colorantul albastru pentru textile, numit indigo, provenea din cultura Indigofera tinctoria (planta de indigo), o plantă tropicală din familia Fabaceae, originară din India, Africa, China, ale cărei flori servesc la extragerea pigmentului de culoare albastru închis spre violet-indigo. Planta de indigo era suficient de abundentă încât albastrul a devenit comun în comerțul internațional cu textile.
Planta Indigofera tinctoria (planta de indigo) servește la extragerea pigmentului de culoare albastru-închis spre violet-indigo din florile recoltate
În anul 1878, chimistul german Adolf von Baeyer a reușit să producă indigo pe cale sintetică, iar acesta va lua locul indigoului natural pe piața comercială.
Astăzi, indigoul sintetic creează colorantul pentru blugi și alte articole de îmbrăcăminte. Pentru alimente, există două culori albastre artificiale – Albastru 1 și Albastru 2. Albastrul 2 este, de asemenea, produs din planta de indigo.
© CCC