Cum a fost surprins zâmbetul enigmatic și pasager al Mona Lisei

„Mona Lisa” lui da Vinci se crede că este un portret al Lisei Gherardini, soția unui negustor florentin de țesături.

L-a ajutat „ochiul rapid” al lui Leonardo da Vinci să surprindă zâmbetul pasager al Mona Lisei?

Faimosul artist renascentist Leonardo da Vinci s-ar putea să fi fost binecuvântat cu același „ochi ager” sau “super-rapid”, cu care sunt înzestrați jucătorii de tenis și de baseball de top. În cazul lui Leonardo, această super-percepție vizuală i-ar fi permis să vadă și să surprindă momente pasagere în tablourile sale – precum enigmaticul zâmbet, abia schițat, al Mona Lisei.

Această abilitate de a vedea detaliile chiar și în cea mai rapidă mișcare sau într-un fenomen pasager poate fi rezultatul unei frecvențe a fuziunii de licărire mai ridicate, a spus David Thaler, genetician la Universitatea din Basel din Elveția. El a adăugat că această trăsătură ar putea explica modul în care unii jucători de baseball pot observa, de exemplu, cusăturile mingii aflate în zbor sau modul în care unele vedete ale tenisului pot reacționa la o minge super-rapidă.

Thaler a evaluat că unii jucători de baseball pot observa 30-50 de rotații/sec. ale mingii.

Pentru Leonardo, frecvența fuziunii de licărire ridicată ar putea explica cum a fost capabil să descrie schimbările de formă ale picăturilor de apă în cădere și să surprindă expresiile pasagere care pot fi văzute în multe dintre tablourile sale.

În cazul Mona Lisei, „ceea ce presupun este că Leonardo a surprins un instantaneu al unui zâmbet”, a spus el. „Nu este un zâmbet construit, creat special pentru a poza și menținut constant, ci acel moment pasager când zâmbetul este în stare de devenire.”

Mona Lisa, retușată digital pentru a reduce efectele îmbătrânirii, patina timpului

Pictura lui Leonardo, Cina cea de Taină, surprinde, de asemenea, expresiile pasagere ale apostolilor, probabil după ce Isus Hristos le-a spus că „unul dintre voi de aici mă va trăda”, a spus Thaler.

Istoricii de artă au recunoscut demult expresiile faciale instantanee ale apostolilor în tabloul lui Leonardo, Cina cea de Taină, o frescă de pe peretele unei biserici din Milano

Ce este un ochi rapid?

Thaler a fost primul care a avut inspirația să investigheze acuitatea vizuală a lui Leonardo pornind de la un comentariu pe care artistul l-a scris într-unul dintre caietele sale despre zborul libelulelor.

“Libelula zboară cu patru aripi, iar când cele din față sunt ridicate, cele din spate sunt coborâte”, a scris Leonardo.

„M-am gândit, ‘E grozav, o să mă duc să le văd eu însumi’, a spus Thaler. „Era vară și erau libelule în jur.”

Dar „m-am uitat cât de concentrat și de atent am putut, dar pentru mine aripile libelulelor zburătoare erau mereu neclare”, a spus el. De asemenea, prietenii săi nu au putut discerne mișcarea aripilor în zbor. „Am început să citesc și să mă gândesc mai serios la ceea ce înseamnă să ai un ochi rapid”.

Desincronizarea aripilor libelulei

Cercetările profesorului Thaler se axează pe modul în care ochiul lui Leonardo avea o acuitate vizuală atât de fină încât a reușit să observe faptul că aripile din față și din spate ale unei libelule se mișcă independent și sunt desincronizate – o descoperire pe care fotografia în mișcare lentă a făcut-o patru secole mai târziu, dovedind acest lucru.

Cercetările lui Thaler arată că aripile din spate ale unei libelule nu sunt sincronizate cu aripile din față cu aproximativ o sutime de secundă. Comentariul din caietele sale sugerează că Leonardo putea vedea acea diferență de o sutime de secundă, care corespunde unei frecvențe a fuziunii de licărire de 100 de Hertz, sau de 100 de ori pe secundă – aproximativ de două ori mai mare decât cea a majorității oamenilor. Thaler consideră că „ochiul rapid” al lui Leonardo și a unora dintre vedetele moderne din sport ar putea avea o bază genetică, poate în genele care guvernează dezvoltarea canalelor de potasiu din celulele retinei.

Thaler a aplicat „frecvența fuziunii de licărire” (Flicker Fusion Frequency, FFF) – în mod similar cu cadrele unui film pe secundă – pentru a încerca să evalueze acuitatea vizuală extraordinară a lui Leonardo în studiul pentru Universitatea Rockefeller din SUA, ca parte a unui proiect mai larg, Leonardo DNA Project, care-l privește pe eruditul Renașterii.

Din cauza FFF-ului nostru mai lent, construim o singură imagine 3D a lumii prin blocarea multor imagini focalizate parțial, a spus el.

Leonardo și-a dat seama că poate “îngheța” instantaneele separate cu care ne construim percepția, crede Thaler.

În cazul lui Leonardo, Thaler a estimat că pentru a vedea în mod clar defazarea dintre bătăile de aripi ale libelulei, artistul ar fi trebuit să aibă o gamă FFF de 50 până la 100 de cadre pe secundă, o acuitate vizuală supraumană, iar media unei persoane este cuprinsă între 20 și 40 de cadre pe secundă.

S-a demonstrat că mai multe specii non-umane, cum ar fi insectele, au diferențe genetice marcate la retinele lor, ceea ce le permite să vadă mișcări mult mai rapide – iar diferențele de dezvoltare a celulelor din retină ar putea determina diferențe în acuitatea vizuală oamenilor, a spus el.

[Frecvența fuziunii de licărire (sau frecvența critică a licăririi, Flicker Fusion Frequency, prescurtat, FFF), este acea rată a flash-urilor de lumină succesive de la o sursă de lumină staționară la care senzația de licărire dispare și lumina devine „constantă”.

Sensibiltatea la lumina pulsatorie: frecvența la care o lumină pulsatorie este percepută ca lumină continuă se numește fuziune de licărire (flicker fusion) și este folosită pentru obținerea de informații cu privire la conurile și bastonașele din retină. La majoritatea oamenilor, fuziunea intervine în jurul valorii de 50-60 Hz, chiar dacă unii oameni pot detecta licărirea la mai mult de 70 Hz.

Se pare că, la majoritatea câinilor, fuziunea de licărire se situează între 70 si 80 Hz. Acest fapt explică de ce câinii nu petrec mult timp urmărind emisiunile TV. Rata de împrospatare la ecranele TV se situează în jurul valorii de 60 Hz; prin urmare, oamenii percep imaginile televizate ca o imagine continuă, plană, în timp ce, câinilor, aceleași imagini ar putea să li se pară că pâlpaie rapid.]

Acuitatea vizuală artistică

Alți artiști celebri au dovedit aceeași capacitate de a surprinde momente pasagere (instantanee) în lucrările lor, precum gravorul japonez Katsushika Hokusai, care a creat xilogravura iconică „Sub un val în largul Kanagawa” – cunoscută și sub numele de „Marele Val”, a spus Thaler.

Artistul japonez Katsushika Hokusai ar fi putut avea același tip de „ochi rapid” ca Leonardo, ceea ce i-a permis să surprindă spargerea „Marelui Val” într-o gravură în lemn.

Hokusai, maestrul perioadei Edo, care a trăit între 1760 și 1849, a făcut, de asemenea, o xilogravură a unei libelule în zbor care arată mișcarea corectă a aripilor insectei, cu aripile anterioare ridicate și cele posterioare, coborâte, ceea ce l-a determinat pe Thaler să se întrebe dacă acesta a surpins același stop-cadru, același cadru “înghețat” pe care l-a văzut și Leonardo. “Cel puțin un alt artist pare să fi avut un ochi atât de rapid și de precis”, a spus Thaler.

Nu se știe dacă Leonardo a desenat o libelula în zbor, dar Hokusai a făcut-o, arătând că cele două seturi de aripi au o fază diferită (sunt defazate) – o mișcare mult prea rapidă pentru majoritatea oamenilor.

Thaler a spus că un eșantion de ADN al lui Leonardo poate fi capabil să arate dacă ochiul său rapid se baza pe genele sale care reglementau dezvoltarea retinelor sau dacă se datora antrenamentului și observării atente.

Noua sa cercetare a fost publicată în cadrul Leonardo Da Vinci DNA Project (Proiectul ADN-ului lui Leonardo Da Vinci), care speră ca într-o bună zi să recupereze materialul genetic al lui Leonardo din tablourile sale. „Dacă reușesc să obțină secvența genetică, aceasta este partea care m-ar interesa”, a spus Thaler.

Thaler observă, de asemenea, semne ale sensibilității lui Leonardo la fenomenele vizuale – poate inclusiv „ochiul rapid” – în utilizarea tehnicii „sfumato” în tablourile sale, o tehnică artistică care detaliază sau estompează aspectele unui tablou pentru a le apropia sau îndepărta, redând senzația de formă, volum și adâncime.

[Sfumato este un termen, folosit pentru prima dată de Leonardo da Vinci, desemnând o tehnică folosită în pictură care suprapune multiple straturi translucide de culoare ce sunt aplicate în tușă extrem de subțire, asemănătoare tușei de culoare folosită în acuarelă, pentru a reda senzația de formă, volum și adâncime.

În limba italiană, cuvântul sfumato înseamnă amestecat, având conotații legate de adjectivul fumegos, corespunzător substantivului fum. Leonardo da Vinci descria tehnica folosită și etichetată de el sfumato ca fiind “fără linii sau delimitări, în maniera fumului sau a unei imagini nefocalizate.” În tabloul Mona Lisa, Leonardo a folosit tehnica sfumato, în special în redarea umbrelor din jurul ochilor.]

Ansamblul de imagini este construit de creier dintr-o serie de imagini instantanee mult mai mici, fiecare dintre ele având claritate deplină doar în mica regiune foveală a retinei, a spus el. Oamenii obișnuiți, însă, nu percep acest proces de “cusătură” mentală și vizualizează o scenă ca un întreg coeziv cu o focalizare centrală.

[Retina poate fi împărţită în mai multe zone: regiunea maculară (care cuprinde regiunile foveală, parafoveală şi perifoveală), retina periferică şi ora serrata.

Regiunea foveală: foveea este cea mai specializată zonă retiniană, structura ei histologică fiind substratul acuitatăţii vizuale maxime şi a vederii colorate. Diametrul foveei este de cca 1.5 mm  şi în centrul ei se află o depresiune numită foveolă ( cu diametrul de 0.33 mm). Principala caracteristică a foveei este predominanţa celulelor cu conuri.]

În schimb, utilizarea la nivel de expert a lui Leonardo a tehnicii sfumato – în Mona Lisa, de exemplu, și în Salvator Mundi – ar putea deriva dintr-o capacitate de a vedea aceste imagini instantanee și de a percepe focalizarea lor parțială, a spus el.

Salvator Mundi (Mântuitorul lumii), o pictură a lui Hristos atribuită de majoritatea cercetătorilor lui Leonardo da Vinci, de la redescoperirea sa în 2005.

“Efectul Mona Lisa” este real?

A intrat în legendă faptul că ochii Mona Lisei urmăresc privitorul, indiferent unde stă în fața portretului ei.

Cercetătorii de la Universitatea Bielefeld, din Germania, le-au cerut oamenilor să stea în fața unui ecran care prezenta imagini ale Mona Lisei. Imaginile au fost afișate la niveluri diferite de zoom și cu diverse porțiuni vizibile ale feței.

Cercetătorii au folosit o riglă pentru a înregistra unde era îndreptată privirea Mona Lisei. Dar oricât ar fi mărit imaginea sau s-ar fi mișcat cercetătorii în jurul portretului, ea părea să privească întotdeauna la un unghi de 15,4 grade.

Oamenii percep că sunt priviți doar atunci când unghiul privirii este de 5 grade sau mai puțin.

“Efectul Mona Lisa” este o iluzie optică care se bazează pe o interacțiune complicată între lumină și umbră, ceea ce are ca rezultat impresia că privirea portretului te urmărește.

Prin urmare, “Efectul Mona Lisa”, în care ochii unui portret par să urmărească privitorul este real, dar ca o ironie, Mona Lisa însăși nu demonstrează acest efect.

© CCC

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.