Curente literare (2)

Curentul literar este mişcarea de idei şi principii artistice care reuneste scriitorii ce adera la aceleaşi concepţii literare faţa de care se simt atraşi spiritual, înscriindu-se astfel în maniera literară respectivă. De obicei, ideile estetice şi literare ale unei astfel de grupări se fac publice printr-un manifest sau program literar.

UMANISMUL 

Termenul de Umanism are două semnificaţii:

1. Poziţie filozofică care pune omul şi valorile umane mai presus de orice, orientându-se în special asupra omului ca individ. Omul constituie astfel valoarea supremă, este un scop în sine şi nu un mijloc.

Umanismul implică un devotament pentru căutarea adevărului şi moralităţii prin mijloace umane, în sprijinul intereselor umane.

Axându-se pe capacitatea de autodeterminare, umanismul respinge validitatea justificărilor transcendentale cum ar fi dependenţa de credinţă, supranaturalul sau textele pretinse a fi revelaţii divine. Umaniştii susţin moralitatea universală bazată pe condiţia umană ca loc comun, sugerând că soluţiile problemelor sociale şi culturale umane nu pot fi provincialiste.

2. Mişcare spirituală care stă la baza Renaşterii, apărută în Italia în secolul al XIV-lea şi care s-a extins în mod progresiv în Europa apuseană până în secolul al XVII-lea. Ea este marcată de reîntoarcerea la textele antichităţii greco-romane, care servesc ca modele ale modului de viaţă, de gândire şi de creaţie artistică.

Reprezentanţi în cultura universală:

Italia: F. Petrarca, G. Boccaccio, Pico della Mirandola, Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarroti;

Franţa: F. Rabelais, P. Ronsard;

Germania: Martin Luther;

Anglia: Thomas Morus, W. Shakespeare;

Ţările de Jos (Olanda): Erasmus din Rotterdam, supranumit prinţul umanismului;

In cultura română: Nicolaus Olahus – Transilvania, Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu; Udriste Năsturel, Nicolae Milescu, Simion Ştefan, Dosoftei, Antim Ivireanu, Grigore Ureche, Miron Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir.

Ideile sustinute de cronicari:

– etnogeneza românească (originea română, unitatea şi continuitatea poporului nostru);

– lupta pentru independenţa naţională;

– reflecţia filozofică asupra condiţiei umane.

Permanente ale umanismului în cultura română, după secolul al XVIII-lea:

I.H. Rădulescu, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, G. Călinescu.

 

CLASICISMUL 

Clasicismul este individualizat prin caracteristici precum:

– raţiunea domină sentimentele

– caracterul moralizator, acordând importanţă unor specii literare corespunzătoare (fabula, satira, comedia, tragedia)

– personajele sunt caractere: caracterul avarului (Harpagon)

– unitate de timp, loc şi acţiune (un singur cadru, timp scurt, maxim 24h, un singur plan)

– exces de pudoare, rafinament, personaje oneste, morale.

Se mai pot desprinde şi alte trăsături ale operei:

– simetria şi echilibrul compoziţiei

– concizia şi rigoarea unor exprimări care capătă uneori caracter de sentinţă.

Termenul comportă sensuri largi, exprimând o atitudine estetică fundamentală ce se caracterizează prin tendinţa de a observa fenomenele în contextul universului şi de a le închega într-un sistem proporţional şi armonios, corespunzător frumosului şi concordant cu norme rationale care impun tipuri model, perfecţiunea, idealul.

Curentul se defineşte ca o mişcare artistică şi literară care promovează ideile de echilibru şi armonie a fiinţei umane, constituite în modele durabile şi care se pot regăsi în timp.

Curentul clasicismului, definit ca atitudine estetică fundamentală de observare şi realizare a unui sistem armonios, stabil, proporţional, dominat de elementele frumosului, în concordanţă cu norme specifice (cele trei unităţi în dramaturgie), tinde spre un tip ideal, echilibrat, senin, al perfecţiunii formelor.

S-a manifestat în toate artele – literatură, pictură, muzică, arhitectură.

Trăsături:

– regula celor trei unităţi în dramaturgie (de loc, timp, acţiune);

– puritatea genurilor şi a speciilor literare;

– întâietatea raţiunii;

– imitarea modelelor greco-romane;

– cultul pentru adevăr şi natural (în literatură)

– infrumusetarea şi innobilarea naturii (în pictură);

– promovarea virtutii – propunând un tip ideal de om virtuos, multilateral, complet (tip social – excepţional, unic – un model);

– natura se subordonează idealului uman – caracter moralizator.

Cultivă trăsături distincte – curajul, vitejia, generozitatea sau laşitatea, avariţia, naivitatea; puritatea stilului, sobrietatea, stil înalt, nu amestecul de stiluri.

Prin extensie, termenul se foloseşte şi pentru a denumi perfecţiunea, armonia.

Reprezentanţi în literatura universală: Corneille, Racine, Molière, Boileau, La Fontaine, La Bruyère.

In literatura română: T. Maiorescu, E. Lovinescu, I. Budai Deleanu, V. Alecsandri, Al. Odobescu, B.P. Mumuleanu, M. Eminescu, I. Creanga, I.L. Caragiale, I. Slavici.

 

ILUMINISMUL 

Iluminismul este mişcarea filozofică, stiinţifică, estetică, literară care s-a manifestat în Europa în secolul al XVIII-lea, cunoscută şi sub denumirea de “epoca luminilor” sau “iluminism”.

Ţările unde se manifestă mai întai sunt Anglia şi Franţa.

Inceputul se leagă de anul 1688 cand se votează în parlamentul Angliei “Declaraţia drepturilor”, care fundamenteaza libertatea şi drepturile omului.

In Franţa, iluminismul va cunoaşte împliniri şi progrese deosebite prin realizarea strălucitei lucrări de sinteză filozofică, estetică şi social-politică “Enciclopedia”, la care au colaborat personalităţi ale culturii universale: Montesquieu, Voltaire, Rousseau, Diderot, d’Holbach, Helvtius.

Trăsături: raţionalismul, spiritul laic, toleranţa religioasă, emanciparea prin cultură şi educaţie a poporului.

Se pun în circulaţie concepte ca: egalitatea şi dreptul natural, suveranitatea poporului, sistem de guvernare prin monarhia luminată – republica.

Prin iluminare, toleranţă, cultură, bună-înţelegere şi muncă, omul poate ajunge la o percepere raţională şi universală şi la stăpânirea de sine.

Reprezentanţi în cultura universală:

Franţa: Montesquieu (Scrisori persane), Voltaire (Brutus, Zadig, Candid – tragedii), Diderot (Cugetari filozofice, Nepotul lui Rameau etc.), Beaumarchais (Barbierul din Sevilla, Nunta lui Figaro);

Anglia: – Daniel Defoe (Robinson Crusoe), J. Swift (Calatoriile lui Guliver);

Germania: Lessing (Laocoon, drama Nathan inteleptul etc.);

Italia: Carlo Goldoni (Badaranii, Hangita etc.);

Rusia: Radiscev (Calatorie de la Petersburg la Moscova);

In cultura română: Şcoala Ardeleană: Samuil Micu, Petru Maior, Gh. Sincai, I. Budai; Gheorghe Lazar, Dinicu Golescu, în Moldova: Gheorghe Asachi.

 

ROMANTISMUL 

Termenul comportă sensuri largi, diferite, în concordanta cu scopul urmărit, afirmându-se ca o reacţie faţa de clasicism.

Exprimă atitudinea estetică caracterizată prin relevarea aspectelor concrete, istorice opuse tipurilor eterne şi abstracte ale clasicismului.

Afirma factorul emoţional al imaginaţiei, al sensibilităţii, al subiectivităţii, spontaneităţii cu tendinţa de evaziune în vis, în trecut, în exotism.

Romantismul se constituie ca mişcare artistică la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Anglia şi Germania, iar în secolul al XIX-lea, în Franţa. S-a extins în toată Europa şi aproape în toate ţările lumii. Curentul a fost anticipat de preromantism. A afirmat specificul naţional, mai ales în Anglia, Germania, Italia.

Caracteristici:

– introduce noi categorii estetice: urâtul, grotescul, macabrul, fantasticul;

– aspiraţia spre originalitate, libertatea formelor;

– introducerea de noi specii: drama romantică, meditaţia, poemul filozofic, nuvela istorică, inovaţii prozodice;

– primatul subiectivismului, al pasiunii, al fanteziei supunându-se genului liric;

– cultivarea specificului naţional prin istorie, folclor, natură;

– folosirea antitezei în structura poeziei şi în conceperea personajelor;

– îmbogaţirea şi lărgirea limbii literare prin includerea limbii populare, arhaismelor, regionalismelor a argoului;

– personaje excepţionale în împrejurări excepţionale.

Reprezentanţi în literatura universală:

Franţa: V. Hugo care publica Prefaţa la drama Cromwell (1827), considerată ca un manifest al romantismului european; Lamartine, Vigny, Musset, G. de Nerval;

Germania: Schiller, Heine, Grimm;

Anglia: Byron, Schelley, Keats, Scott;

Italia: Manzoni, Leopardi;

Rusia: Puskin, Lermontov.

In literatura română cunoaşte trei etape:

1. romantismul şi preromatismul scriitorilor de la 1848-1870 – romantism vizionar, patriotic: I.H. Rădulescu, V. Carlova, N. Bălcescu, C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Al. Russo, Andrei Muresanu, Al. Odobescu, B.P. Haşdeu;

2. romantismul eminescian considerat şi ca ultimă etapă a romantismului universal;

3. romantismul posteminescian identificabil în curentele sămănătorism, simbolism: Al. Macedonski, O. Goga, St. O. Iosif, B. St. Delavrancea.

Ecouri ale romantismului se regasesc şi în etapele ulterioare ale literaturii până astăzi.

In artele plastice: Delacroix, Gricault, David, Rude, Turner, C.D. Rosenthal, Th. Aman, N. Grigorescu.

In muzica: Schubert, Schumann, Brahms, Chopin, Ceaikovski, Verdi, Wagner, Berlioz, Paganini, Liszt, Weber, Bruckner, G. Mahler, R. Strasuss au reprezentat şi postromantismul. Apare liedul, drama muzicala wagneriană.

Romatismul poate fi considerat unul din curentele larg reprezentate în cultura universală.

 

REALISMUL 

Termenul denumeşte concepţia artistică, literară care are ca preocupare reprezentarea obiectivă, veridică a realităţii.

A aparut în Franţa, la mijlocul secolului al XIX-lea ca o reacţie antiromantică.

A fost folosit pentru prima dată în 1850 aplicat cu intelesul modern în pictura lui Gustave Courbet, iar în 1857 de romancierul Jules Hussan (Champfleury), considerat şi teoreticianul realismului.

Caracteristici:

– obiectivitatea;

– tipicul (împrejurari tipice, personaje tipice) ;

– tendinţa critică; personaje realiste, complexe – arivistul, avarul, sceleratul, inocentul;

– lipsa idealizării;

– stil sobru, impersonal.

Reprezentanţi în literatura universală: Balzac, Merime, Stendhal, Thackery, Flaubert, Ch. Dikens, Tolstoi, Dostoievski, Ibsen, Gogol.

In literatura română: Nicolae Filimon, I. Creangă, I.L. Caragale, Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Marin Preda.

 

SUPRAREALISMUL 

A fost teoretizat si practicat de revistele: „Urmuz”, „Alge”.

Spirit teribilist, negativist, initiat de poetul francez André Breton, care a impus nume referentiale in literatura si arta:

– scriitori: Louis Aragon, Paul Eluard, Jacques Prevert

– pictori:  Max Ernst, Salvador Dali, Pablo Picasso, Giorgio de Chirico etc.

Tehnica artistica – dicteul automat – spontan, continuu al subconstientului, fara controlul actiunii. Se exalta psihanaliza, cultivarea lumii tulburi, a complexelor, a proiectiilor onirice, a halucinatiilor.

Un rol deosebit l-au avut tezele filozofului francez Henri Bergson.

Trasaturi:

– crearea unei alte lumi

– propune un sistem de cunoastere continuind expresionismul si opunandu-se dadaismului.

Reprezentanti din literatura romana: Arghezi, Bogza, Voronca, Naum, Teodorescu etc.

 

NATURALISMUL 

Naturalismul este o ramură a realismului, o mişcare literară proeminentă la sfârşitul secolului XIX în Franţa şi în restul Europei.

Scriitorii naturalişti au fost influenţaţi de către teoria evoluţionistă a lui Charles Darwin. Aceştia credeau că ereditatea unei persoane şi mediul decid caracterul acesteia.

In timp ce realismul încearcă doar să descrie subiecţii aşa cum sunt ei în realitate, naturalismul radicalizează principiile estetice ale realismului în direcţia reprezentării aspectelor dure, brutale ale realităţii.

Naturalismul considera că mediul socio-cultural exercită o influenţă absolut covârşitoare în apariţia şi dezvoltarea personalităţii umane.

De asemenea, studiau elemente umane tarate, alcoolici, criminali, sau persoane alterate genetic de un mediu social viciat.

Observaţiile lor în materie de psihologie erau totuşi rudimentare având în vedere că psihologia se dezvoltă abia după apariţia teoriilor lui Sigmund Freud.

Naturaliştii au adoptat, de asemenea, tehnica descrierii detaliate de la predecesorii lor imediaţi, realiştii.

Principalul susţinător al naturalismului a fost Émile Zola, care a scris un tratat despre subiect (“Le roman experimental”) şi a folosit stilul în multele sale romane.

Alţi autori francezi influenţaţi de Zola sunt Guy de Maupassant, Joris Karl Huysmans şi fraţii Goncourt.

Elementele naturaliste se găsesc în literatura română în unele nuvele ale lui Caragiale şi Delavrancea sau în proza lui Liviu Rebreanu.

Adesea, termenul naturalism este folosit de către criticii literari cu un sens mai general, care îl apropie de cel al termenului realism, subliniind conformitatea cu natura, fidelitatea faţă de realitate a reprezentării artistice.

Reprezentanţi în literatura universală:

Franta: E. Zola, G. de Maupassant, A. Daudet, Martin du Gard;

Germania: G. Hauptmann;

America: Th. Dreiser;

In literatura română: I.L. Caragiale, B. St. Delavrancea, L. Rebreanu.

 

IMPRESIONISMUL 

Impresionismul este o mişcare artistică, manifestată la început în pictură, mai târziu şi în muzică, mai ales în Franţa, şi care marchează desprinderea artei moderne de academismul tradiţional.

Pictura impresionistă s-a dezvoltat în perioada cuprinsă între 1867 şi 1886, fiind caracterizată prin concentrarea asupra impresiilor fugitive produse de o scenă sau de un obiect, asupra mobilităţii fenomenelor, mai mult decât asupra aspectului stabil şi conceptual al lucrurilor, preferând pictura în aer liber şi folosind o cromatică pură şi tuşeuri fine de penel pentru a simula lumina reală.

Reprezentanţi ai impresionismului:

Germania: Lovis Corinth şi Max Liebermann;

Italia: Giorgio Boldini, Simone Lega;

Danemarca: Peter Krojer;

Suedia: Anders Zom;

Austria: Arthur Schnitzler, Hugo von Hofmannsthal, Rainer Maria Rilke.

In Franţa corespondentul impresionismului în literatură este de fapt simbolismul.

 

POPORANISMUL 

Poporanismul este o ideologie tradiţională românească, întemeiată în 1890 de avocatul şi jurnalistul Constantin Stere, în spiritul curentelor tradiţionaliste care au debutat cu Junimismul anilor 1860 şi Sămănătorismul lui Nicolae Iorga.

Stere a construit o ideologie în jurul conceptului de unicitate a civilizaţiei rurale româneşti, pe care o exaltă ca fiind autentică, organică, în opoziţie cu civilizaţiaurbanăconsiderată a fi străină de realitatea românească, fiind o civilizaţie de import, deci anorganică. Stere argumentează că singura formă socială şi politică viabilă în România sfârşitului de secol XIX nu putea fi decât viaţa rurală, în care ţăranul şi satul tradiţional trebuiau să fie actorii principali ai dezvoltării. De fapt, Constantin Stere s-a inspirat din doctrina curentului narodnicismului rusesc.

Din cauza unor divergenţe doctrinare, Constantin Stere şi Constantin Dobrogeanu Gherea s-au despărţit. Primul a format Partidul Social Democrat al Muncitorilor, care a fuzionat cu Partidul Naţional Liberal, în timp ce al doilea s-a apropiat de marxism.

Reprezentanţi: Jean Bart, Spiridon Popescu, Calistrat Sadoveanu, Gala Galaction, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu.

 

PARNASIANISMUL

Parnasianismul este denumirea unui curent literar de la sfârşitul secolului XIX. Parnasianismul a apărut ca o reacţie (neo-clasică) la romantism, cultiva expresia impersonală, descriptivă, ornamentală şi cizelată, raportată la peisaje exotice, dar şi la obiecte de artă, cărora le consacra poezii de virtuozitate formală (sonet, rondel, rondo).

Parnasianismul promova:

– impersonalismul;

– natura obiectivată – în viziuni întemeiate pe receptarea strict senzorială a lucrurilor;

– cultivarea formelor fixe de poezie (sonetul, rondelul, glosa, gazelul etc.) şi a tiparelor prozodice alambicate;

– elogiul civilizaţiilor (arhetipale şi interferenţiale), al mitologiilor, religiilor, geografia lirică devenind planetară;

– surprinderea spaţiilor exotice sau luxuriante, de la cele polare la cele ecuatoriale, şi lauda obiectelor sau lucrurilor din sfere înalte (nestematele, metalele rare, podoabele de interior).

Parnasienii erau o grupare de poeţi din Franţa secolului XIX ce şi-a tras denumirea de la revista în care publicau, Parnasul contemporan, la rândul ei aceasta purtând numele muntelui Parnas, casa Muzelor în mitologia greacă. Publicată între anii 1866 si 1876, a inclus poezii scrise de Charles Leconte de Lisle, Théodore de Banville, Sully Prudhomme, Paul Verlaine, François Coppée şi José María de Heredia.

Parnasienii erau, de asemenea, influentati de Théophile Gautier si de doctrina acestuia a “artei pentru artă”.

Din dorinţa de a elibera poezia din chingile romantismului militau pentru poezia obţinută cu ajutorul meşteşugului, tematica lor viza subiecte clasice sau exotice pe care le tratau cu o mare rigiditate a formei si cu o maximă detaşare a emoţiei. Elementele acestei detaşări proveneau in foarte mare masura din Estetica lui Arthur Schopenhauer.

Parnasianismul european este bine reprezentat in

Franta: poeţii Théophile Gautier, Théodore de Banville, Charles Leconte de Lisle, José-Maria de Hérédia, Sully Prudhomme, François Coppée, Catulle Mendès

Anglia: poeţii Austin Dobson, Edmund Gosse, Andrew Lang

Germania: poeţii de la August Graf von Platen la Stefan George

Peninsula iberica: Ruben Dario si „noua şcoală de la Atena“, reprezentată de Kostis Palamas.

Parnasianismul nu s-a limitat doar la teritoriul european. Poate cel mai idiosincratic dintre autorii parnasieni, Olavo Bilac e un autor brazilian care a prelucrat versurile şi metrul poetic fara sa elimine complet emoţia poetică.

In literatura română, încă din 1880 şi până în perioada interbelică, alături de simbolism, parnasianismul a reprezentat o notabilă direcţie modernistă a poeziei noi / decadente, direcţie promovată – în „simbioza parnasianism-simbolism”.

Primele semne ale parnasianismului şi-au făcut apariţia în literatura română, între 1866 şi 1869, în «Pasteluri» de Vasile Alecsandri, aproape sincron cu cele din Franţa, unde curentul şi-a avut „prima şcoală“ între 1866 şi 1880, căci bardul de la Mirceşti era la curent cu orice noutate / mişcare literară franceză; dar prima veritabilă „şcoală“ parnasiano-simbolistă din literatura română se datorează lui Alexandru Macedonski, cenaclului şi revistei sale, Literatorul, pe care le-a condus şi în primele două decenii ale secolului al XX-lea.

Alţi parnasieni români sunt Ion Pillat, Ion Barbu, Nicolae Davidescu, Mircea Demetriad, Gabriel Donna, Alexandru Obedenaru, Gheorghe Orleanu, Alexandru Petroff, Iuliu Cezar Săvescu, Eugeniu Speranţia, D. Rarişte, Ion Acsan, Al. Andriţoiu, Mircea Ciobanu, Eugen Dorcescu, Ilarie Hinoveanu.

 

CONSTRUCTIVISMUL 

Grupat in jurul revistei „Contemporanul” condusa de I.Vinea, milita pentru corespondentele dintre arta si spiritul contemporan al tehnologiei moderne, inventand forme noi, ce concureaza natura. Artistul trebue sa fie creator de valori estetice.

Au fost incurajate: pictura abstracta, armonia de senzatii cromatice, cubismul – perceperea obiectelor, stilizarea sculpturii, sincretismul artelor; pictografia, colajul poetic, functionalismul arhitectural.

Se impune Constantin Brâncusi, prin contributia fundamentala la dezvoltarea artei moderne, a sculpturii.

 

SIMBOLISMUL 

Simbolismul a fost o mişcare artistică şi literară de la finele secolului XIX, care se opunea naturalismului şi parnasianismului, potrivit căreia valoarea fiecărui obiect şi fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimat şi descifrat cu ajutorul simbolurilor; mod de exprimare, de manifestare propriu acestui curent

Adesea se consideră că poeţi ca Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud şi Paul Verlaine fac parte din acest curent, dar Stephane Mallarmé e cel care îl încarnează cel mai bine în poezie.

Definit în sens strict, simbolismul reprezintă un cerc literar restrâns din care făceau parte poeţi cum ar fi Stuart Merrill, Albert Samain şi Jean Moréas. Ultimul a publicat manifestul mişcării în 1886, în ziarul Le Figaro.

Manifestul simbolist: in acel articol, Jean Moréas vorbeşte despre o artă care va fi inamica declamaţiei, a didacticismului sau a falsei sensibilităţi şi proclamă că poezia trebuie să sugereze, nu să descrie. La acestea adaugă folosirea cuvintelor rare, a metaforelor rafinate şi preţioase şi a versurilor impare ce ar permite reînnoirea limbajului poetic.

Deşi simbolismul francez a durat foarte puţin, el a fertilizat poezia modernă, negând gândirea ştiinţifică, raţionalistă. Pe drumul deschis de simbolism au păşit ulterior Arthur Rimbaud cu experieţa clarviziunii, s-au născut tema lui Charles Baudelaire a corespondenţelor şi una din temele poeziei lui Stephane Mallarmé în care lumea întreagă e doar o imensă carte.

Dintre temele simboliste pot fi citate: impalpabilul, angoasele identitare ale Eului, imaginea femeii, decadenta, arta pentru artă.

Manifestul simbolist a fost ulterior pus în versuri de Arthur Rimbaud în poemul Les Voyelles („Vocalele”), un exemplu perfect de sinestezie literară şi Charles Baudelaire în poemul Correspondances („Corespondenţe”), în care natura este definită drept un “templu de simboluri”.

In literatura română, simbolismul pătrunde prin poemele şi textele teoretice ale lui Alexandru Macedonski. Alţi reprezentanţi sunt Ştefan Petică, Ion Minulescu şi mai ales George Bacovia, care foloseşte poezia simbolistă drept pretext, pentru a crea o poezie metafizică, cu nuanţe expresioniste sau existenţialiste. Trăsăturile simbolismului literar:

– utilizarea simbolurilor, simbolul oferind posibilitatea unei interpretări multiple.

– cultivarea sugestiei cu ajutorul căreia sunt puse în evidenţă stări sufleteşti vagi, confuze, de melancolie, plictiseală.

– cultivarea elementului muzical, a sonorităţii verbale.

– existenţa sinesteziei (perceperea simultană a unui ansamblu de senzaţii, auditive,vizuale).

 

SEMANATORISMUL 

Semănătorismul (sau Sămănătorismul) este un curent ideologic şi literar constituit la începutul secolului XX în jurul revistei „Sămănătorul” (1901-1910).

La apariţia semănătorismului a contribuit şi interesul crescând care s-a manifestat în acea perioadă faţă de problema ţărănească, aflată în faza unei crize acute, marcată prin repetate răscoale, care au culminat cu răscoala din 1907. Principalul teoretician al acestui curent a fost Nicolae Iorga. El a asimilat preocupări mai vechi, pe care le-a definit, sintetizat şi teoretizat, supunând criticii unele aspecte ale societăţii şi atrăgând atenţia asupra necesităţii culturalizării ţărănimii.

Poziţia critică era întregită de preţuirea tradiţiilor istorice şi folclorice, a valorilor naţionale, a luptei de eliberare naţională etc. Nicolae Iorga a considerat opera lui Alexandru Vlahuţă drept un apogeu al semănătorismului.

Pe 2 decembrie 1901, apare la Bucureşti primul număr al revistei „Sămănătorul”, sub direcţia lui George Coşbuc şi a lui Alexandru Vlahuţă.

Nici un scriitor remarcabil nu a fost integral sămănătorist, astfel încât putem vorbi mai curând despre colaboratori, ca: Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Ştefan Octavian Iosif, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, în prima lor fază şi Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu.

 

MODERNISMUL 

Modernismul este o mişcare culturală, artistică şi ideatică care include artele vizuale, arhitectura, muzica şi literatura progresivă care s-a conturat în circa trei decenii înainte de anii 1910 – 1914, când artiştii s-au revoltat împotriva tradiţiilor academice şi istorice impuse şi considerate standard ale secolelor anterioare, începând cu cele ale secolului al XIV-lea şi culminând cu rigiditatea şi “osificarea” academismului secolului al XIX-lea.

Unii istorici ai artei împart secolul al XX-lea în perioada modernă şi cea postmodernă, pe când alţii le văd ca două perioade ale aceleiaşi ere artistice. Prezentul articol prezintă mişcarea care a început la finele secolului al XIX-lea; pentru arta după anii 1970, vedeţi articolul despre postmodernism.

Moderniştii au crezut că prin refuzarea tradiţiei ar fi putut descoperi noi şi radicale feluri de a crea “un altfel de artă”.

Arnold Schoenberg a crezut în ignorarea armoniei tonale, tradiţionale – sistemul ierarhic de organizare a muzicii care a ghidat acest domeniu pentru mai bine de două secole şi jumătate – întrucât a descoperit un mod nou de a organiza sunetul, bazat pe gruparea notelor în rânduri de câte douăsprezece. Această tehnică a rezultat în creerea muzicii seriale a perioadei de după primul război mondial.

Artiştii abstracţi, inspiraţi de mişcarea impresionistă şi de lucrările lui Paul Cézanne şi Edvard Munch, au pornit conceptual de la presupunerea că atât culoarea cât şi forma – nu reprezentarea lumii naturale – sunt elementele esenţiale ale artei vizuale. Astfel, Wassily Kandinsky, Piet Mondrian şi Kazimir Malevich au încercat să redefinească arta ca şi aranjamentul culorii pure.

Dezvoltarea fotografiei a afectat puternic acest aspect al modernismului, fiindcă nu mai era nevoie de funcţia pur descriptivă ale niciuneia din artele vizuale.

Aceşti artişti modernişti au crezut cu tărie că prin refuzarea reprezentărilor reale şi materiale, arta va trece de faza materialistă şi va intra într-una spirituală.

Reprezentanti: I.Barbu, C.Petrescu, I.Voronca, A.Holban, P.Constantinescu, G.Braescu, G.Calinescu, V.Steinu, H.Papadat-Bengescu s.a.

 

POSTMODERNISMUL 

Postmodernismul este termenul de referinţă aplicat unei vaste game de evoluţii în domeniile de teorie critică, filozofie, arhitectură, artă, literatură şi cultură.

Diversele expresii ale postmodernismului provin, depăşesc sau sânt o reacţie a modernismului.

Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului, o etică, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entităţi ideale (numite metanaraţiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumism, şi deconstrucţie.

Jean-François Lyotard a descris acest curent drept o „neîncredere în metanaraţiuni” (Lyotard, 1984); în viziunea acestuia, postmodernismul atacă ideea unor universalii monolitice şi în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide şi pe cele multiple.

Un termen înrudit este postmodernitatea, care se referă la toate fenomenele care au succedat modernităţii. Postmodernitatea include un accent pe condiţia sociologică, tehnologică sau celelalte condiţii care disting Epoca Modernă de tot ce a urmat după ea.

Postmodernismul, pe de altă parte reprezintă un set de răspunsuri, de ordin intelectual, cultural, artistic, academic, sau filosofic la condiţia postmodernităţii.

Un alt termen conex este adjectivul postmodern (deseori folosit incorect sub forma „postmodernist”), utilizat pentru a descrie condiţia sau răspunsul la postmodernitate. De exemplu, se poate face referinţă la arhitectură postmodernă, literatură postmodernă, cultură postmodernă, filosofie postmodernă.

In anumite privinţe, se poate spune că literatura postmodernă nu se raportează la cea modernă, pe măsură ce îşi dezvoltă sau rafinează stilul şi devine conştientă de sine şi ironică.

Impreună, literatura modernă şi postmodernă reprezintă o ruptură de realismul de secol XIX, unde naraţiunea descrie un fir epic tratat dintr-un punct de vedere obiectiv sau omniscient. Sub raportul personajului, cele două literaturi explorează subiectivismul, renunţă la realitatea exterioară, pentru a examina stări interioare de conştiinţă (exemplu modernist fiind „fluxul conştiinţei” în maniera Virginiei Woolf sau a lui James Joyce).

In plus, şi literatura modernă şi cea postmodernă explorează fragmentarismul în narare şi construcţia (exemplele moderniste, sunt Virginia Woolf, operele dramaturgului suedez August Strindberg sau ale autorului italian Luigi Pirandello).

Spre deosebire de literatura postmodernă, creaţia modernă a considerat fragmentarea şi extrema subiectivitate drept expresii ale unei crize existenţiale, ale unui conflict interior. In schimb, literatura postmodernă evită această criză.

Personajele torturate şi izolate, anti-eroii lui Knut Hamsun sau Samuel Beckett, lumea de coşmar al lui T.S. Eliot dinŢarapierdută fac loc în scrierile postmoderne unor naraţiuni deconstruite şi auto-reflexive din romanele scrise de John Fowles, John Barth, sau Julian Barnes.

Intre timp, operele unor autori cum ar fi David Foster Wallace, Don De Lillo, Paul Auster sau Thomas Pynchon în Gravity’s Rainbow, satirizează societatea paranoidă a modernismului, născută din iluminism.

 

NEOMODERNISMUL

Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic, caracterizat prin respingerea formelor grave şi prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul.

Literatura neomodernistă este definită printr-un imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore subtile şi expresie ermetică.

Neomodernismul s-a conturat în doar 7 numere ale revistei “Albatros” editată în 1941 şi condusă de Geo Dumitrescu.

Această nouă formă de manifestare a modernismului ce se prelungeşte până prin anii ’60 este îndreptată cu faţa spre un trecut exemplar. Scriitorii neomodernişti doresc să se despartă de “spiritul veacului”, care este cel al războaielor şi să recupereze valorile şi modelele.

Printre reprezentanţii de seamă ai ideologiei neomoderniste se numără Gellu Naum şi Nichita Stănescu, acesta din urmă fiind liderul generaţiei anilor ’60. Scriitorii generaţiei şaizeciste aveau o libertate interioară şi protestau împotriva realismului socialist.

 

GANDIRISMUL 

Gândirismul este un curent ideologic care s-a format în România primelor decenii ale secolului XX, în jurul revistei „Gândirea”, de la care îi provine numele.

Orientarea sa este spre Ortodoxie şi autohtonism, redesteptând tradiţionalismul, naţionalismul şi unitatea naţională sub egida Ortodoxiei.

Principalii exponenţi au fost trei importanţi colaboratori ai revistei: Radu Dragnea, Pamfil Şeicaru şi Nichifor Crainic.

Gândirismul are afinităţi cu alte curente tradiţionaliste din secolul XIX, printre care cel mai relevant este Sămănătorismul lui Nicolae Iorga, însă se deosebeşte de acesta din urmă prin preocuparea excesivă faţă de rolul social şi cultural pe care ar trebui să-l joace credinţa ortodoxă.

Curentul gândirist a contribuit, pe de o parte, la revelarea unor elemente de substrat, la încurajarea preocupărilor folclorice şi etnografice, iar pe de altă parte, s-a dovedit predispus la culminări naţionaliste zise în mod eronat de-a dreapta.

 

EXPRESIONISMUL 

Expresionismul îşi are originea în Germania (vezi: Expresionismul german), fiind reprezentat de către Ernst Ludwig Kirchner, Erich Heckel, Karl Schmidt-Rottluff, Max Pechstein – grupul Die Brücke (“Puntea”) din Dresda – şi Franz Marc, August Macke – din jurul Almanahului Der Blaue Reiter (“Călăreţul albastru”) din München – acoperind perioada 1905 – 1918. Vor adera mai târziu Emil Nolde, Paul Klee şi Wassily Kandinsky.

Expresionismul este reacţia firească a unui grup de pictori germani la academism şi convenţii estetice rigide, dar şi la autoritarismul celui de-al doilea Reich. Revolta artiştilor a proclamat libertatea creatoare absolută şi primatul expresiei asupra formei. Rezultatul este o artă spectaculoasă din punct de vedere cromatic şi o estetică revoluţionară.

In pofida programelor şi periodicilor sale, expresionismul nu a fost niciodată o şcoală în adevăratul sens al cuvântului. Reprezentat de artişti foarte diferiţi, expresionismul se impune mai mult ca un stil, decât ca o mişcare artistică. Acest stil va depăşi de altfel repede graniţele picturii: va cuprinde în sfera sa şi sculptura, poezia şi muzica, cu compozitori ca Arnold Schönberg şi Alban Berg.

Revolta expresionistă propune o formulă nouă, dar păstrează temele tradiţionale, rareori abordând revendicări politice sau sociale. Este o revoluţie pur estetică, caracterizată de culori ţipătoare, contrastante, de linii frânte şi curbe, de un ritm discontinuu.

Expresionismul devine, începând din 1933, ţinta atacurilor naziste. In anul 1937 se organizează expoziţia “Arta degenerată”: expresioniştii sunt prezentaţi aici ca duşmani ai regimului şi rasei germane. Operele lor sunt confiscate şi excluse din muzee. Din fericire, în ciuda distrugerilor şi a războiului, s-a reuşit recuperarea multor tablouri, chiar dacă unele au fost deteriorate. Ele au fost redate patrimoniului universal şi iubitorilor de artă, ca o dovadă că violenţa nu poate învinge niciodată frumosul.

In afara Germaniei, cei mai cunoscuţi pictori expresionişti sunt norvegianul Edvard Munch, cu celebrul său tablou Ţipătul, elveţianul Cuno Amiet, olandezii Lambertus Zijl şi Kees van Dongen, finlandezul Akseli Gallen-Kallela precum şi cehul Bohumil Kubista.

In literatură, expresionismul este adesea considerat o revoltă împotriva realismului sau naturalismului, o căutare a unei realităţi psihologice sau spirituale, iar nu o înregistrare a unor evenimente exterioare surprinse în secvenţa lor logică.

In roman, termenul este leagat de operele lui Franz Kafka sau James Joyce (vezi: tehnica fluxului conştiinţei, stream of consciousness).

In teatru, August Strindberg este considerat un precursor al mişcării expresioniste, deşi termenul poate fi aplicat unui grup de dramaturgi germani din primele decenii ale secolului al XX-lea, incluzând pe Georg Kaiser, Ernst Toller şi Frank Wedekind.

Opera lor este caracterizată de o bizară distorsionare a realului.

Alţi dramaturgi, deşi nu erau afiliaţi curentului, au scris opere cu tentă expresionistă, de exemplu Karel Čapek în R.U.R. (1921) şi Eugene O’Neill în Împăratul Jones (1921).

Mişcarea, deşi a durat puţin timp, a dat un avânt substanţial modernizării teatrului european.

Numeroase opere literare româneşti au intrat în atingere cu expresionismul. Astfel, majoritatea poeziilor sau pieselor de teatru ale lui Lucian Blaga pot fi afiliate acestui curent. Un alt exemplu ar putea fi piesa lui Mihai Săulescu, Săptămâna luminată. Opera „Săptămâna luminată” de Nicolae Brânzeu pe un libret de Constantin Pavel după piesa lui Mihai Săulescu; cu premiera în 1943 la Opera Română din Bucureşti. Aceasta din urmă poate fi considerată prima operă românească de orientare expresionistă; ea reliefează un tragism răscolitor, realizat cu o măiestrie uimitoare. Din nefericire, după 1990, nicio Operă dinţarănu a înscris-o în repertoriul ei.

 

DADAISMUL 

Generaţia de artişti de după primul război mondial, confruntată pentru prima dată cu ororile unui război care nu dădea semne că s-ar apropia de sfârşit a fost una din cele mai radicale din istoria umanităţii. Intelectualii, dezertorii, refugiaţii politici, toţi revoltaţii împotriva absurdităţii acestui conflict, se reunesc în mod regulat în jurul scriitorului român Tristan Tzara, organizatorul Cabaretului „Voltaire”, în Zürich, capitala Elveţiei, pe atunci stat neutru.

Vrând să răspundă absurdului prin absurd, ei îşi manifestă revolta mai curând prin provocare, decât prin idei estetice.

Astfel, manifestul dadaist a fost publicat într-un prim şi singur număr al revistei Cabaret Voltaire.

In România, dadaismul este vizibil, parţial, în unele producţii poetice sau a unora din domeniul artelor plastice, publicate în reviste de avangardă precum: „Unu”, „Contimporanul”, „Integral”, „Punct”, „75 H.P.”, unde alături de elemente suprarealiste se recunosc şi cele futuriste.

Caracteristica mişcării româneşti de avangardă literară este chiar eclectismul. De aceea un dadaism în stare pură este mai greu de descoperit. Un dadaism mai marcat este vizibil în textele lui Saşa Pană.

 

INTEGRALISMUL 

Integralismul este un curent literar românesc de avangardă din epoca interbelică bazat pe constructivism ce conţinea şi elemente de dadaism, suprarealism sau futurism.

Ideile integralismului se regăsesc, de pildă, în paginile revistei Integral. Teoretizat de poetul Ilarie Voronca, integralismul proclamă eliberarea de sub autoritatea oricăror dogme estetice, logice, etice sau sociale şi promovează o artă a imediatului şi a autenticităţii totale.

Integraliştii urmăreau o “ordine-sinteză, ordine-eşentă constructivistă, clasică” (Ilarie Voronca), un paradox ce caracterizează şi alte curente de factură avangardistă.

Intr-un interviu cu Luigi Pirandello, Mihail Cosma (cunoscut şi sub numele de Claude Sernet) defineşte integralismul ca “o sinteză ştiinţifică şi obiectivă a tuturor eforturilor estetice încercate până în prezent (futurism, expresionism, cubism, suprarealism etc.), totul pe fundamente constructiviste şi urmărind să reflecte viaţa intensă şi grandioasă a secolului nostru bulversat de vitezele mecanicismului, prin inteligenţa rece a inginerului şi prin triumful sănătos al sportsmanului”.

Manifestul integralismului, publicat în primul număr al revistei Integral, afirma: “Noi trăim definitiv sub semn citadin. Ritm-viteză… planetă de stindarde, uzine; dansul maşinilor pe glorii de bitum. O încrucişare de ere. Clase sociale coboară, economii inedite sunt construite. Proletarii impun forme”.

Reprezentanţi: Ilarie Voronca, Stephan Roll, Filip Brunea-Fox, Benjamin Fondane, Mihail Cosma, Ion Călugăru.

Comments

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.