Citate despre Copilarie

…sufletul si ochii se uita numai in sus, unde natura e mareata si larga si zambitoare. Acolo unde nimic nu e urat, nimic meschin. In seara asta, Dumnezeu a intins cerul de noapte, atent ca sa nu faca nici o cuta, ca nici un norisor sa nu intrerupa intinderea nemarginita. Val inchis ca marea pe-nserate, ales de Creatorul pentru placerea lunii, sa se infasoare cu el cand apare oamenilor si sa para ea cu atat mai luminoasa cu cat el e mai mohorat. Un buchet de frunze inconjura armonios aureola de spuma si lumina a lunii. (Însemnările mele)

Doamne, ce-am făcut din viaţa mea, din harurile cu care am venit pe lume şi pe care n-am ştiut să le apăr de mine însămi şi de înrîuririle nefaste. În 1989, Maria Banuș a avut, în sfîrşit, o bucurie – Premiul Herder. După revoluţie, în 1990, după nopţi nedormite, a scris cu amărăciune rândurile de mai sus, dezamăgită de faptul că era privită ca o poetă a perioadei comuniste, pentru că a scris poezii închinate luptei revoluționare a Partidului Comunist.

Copilaria nu dispare niciodata din noi; ea constituie izvorul permanent din care decurg toate meandrele vietii noastre.

Aș vrea să am trandafiri... sunt așa calzi și prietenoși. Când sunt mulți, în coșul în care-i vinde țiganca, sunt frumoși într-adevăr, dar rămân flori ca oricare altele. Când îi aduci în casă, în odaia ta, mai ales, îți devin prieteni, te îmbrățișează cu mirosul lor, cu culoarea, și nu știu cum - parcă așteaptă să fie și ei mângâiați. Mai că îmi vine să-i sărut. Ei sunt mai albi, mai curați decât oamenii. (Însemnările mele)

Ce a fost el, pentru mine, în ultima etapă a vieţii noastre? Preşedintele (Uniunii Scriitorilor). Un preşedinte bun pentru obşte şi care pentru mine n-a existat în nici un fel şi eu n-am existat pentru el. […] Cine a fost acest om extraordinar, bestial, uman, laş pînă la ultima degradare, puternic, gîlgîitor, de o vitalitate ce părea veşnică, acest bărbat pe care l-am iubit cu patimă şi cu dorinţa de a muri la despărţire, şi cu dorinţa chinuitoare de a avea un copil de la el, un bărbat pe care l-am purtat în sînge toată tinereţea mea, cînd am fost şi cînd n-am fost cu el, pe care l-am urît, pe care l-am dispreţuit, admirat… (Însemnările mele, 1974) Anul 1932 este anul în care, în Însemnări, apare pasiunea poetei pentru cunoscutul gazetar şi scriitor de stînga Zaharia Stancu. Tînăra de 18 ani, care colabora la revista Azi, editată de Zaharia Stancu, este prinsă în jocurile dragostei cu un bărbat mult mai experimentat, cu 12 ani mai în vîrstă, pentru care, probabil, episodul era încă o aventură. Deşi autoarea nu este naivă şi notează, pe 20 septembrie 1932: „Ce-o să se întîmple între mine şi S.? […] Prietenia noastră, ca să-i spunem aşa, nu poate duce la nimic. Nu numai atît. Presimt că ruptura o să vină curînd şi violent“, raporturile cu Stancu vor evolua furtunos, pe durata mai multor ani, într-un amestec de zbucium dramatic şi dorinţă de răzbunare.

Cât mă pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaș stând singur într‐o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle... Stau pe un mal cu flori și mă uit în zare. Simt și acum fericirea acelei singurătăți copilărești plină de o mare, de o nespusă, de o mistică așteptare. Așteptam de atunci ceva ce aștept și acum... Mă simțeam, mă credeam predestinat... ce așteptam? Îngeri, pe Dumnezeu, pe Sfântul Petre...? (Confesiunea unui scriitor și medic)

Da, copilaria e si ea copil. Printre lacrimi, a vazut un sufletel cu bratele intinse spre ea si a zambit din nou. Pe urma si-a sters ochii si a alergat spre el. L-a cuprins in brate si a ras... un suflet mic are nevoie de lumina si lumina e in rasul copilariei. Si din nou a zburdat c-un copil, si l-a mangaiat si l-a adormit in soapte usoare si l-a desteptat cu cantece tesute pe raze de soare. Copilul s-a facut mare... urechile lui n-au mai auzit vorbe de basm si, ca-n basm, cantecele prietenului nu mai erau lumina in sufletul lui. Viata ii acoperea si sufletul si urechile ca sa-l smulga mai usor. Copilaria a plans din nou. Dar copilaria e totdeauna mica si un copil, dupa ce plange, rade iar... (Însemnările mele)

E în mirosul de praf cenuşiu, într-un colţ al podului.

E sub o masă cu trei picioare;

e-ntre lădiţa cu nisip pentru pisică

şi în butoiul dogit, plin de pene.

(Imagini pentru Crusoe, Umbrela de capră)

A inteles copilaria ca locul ei e acolo unde toate-s inchinate ei; si jocurile si lacrimile si rasul. Si-a mai inteles copilaria mea c-am parasit-o demult. Dar m-am departat de ea fara sa vreau, cu lacrimi amare pentru amandoua. Caci o iubeam cand plecasem de langa ea, ma agatam de ea cu deznadejde, sa mai intarzii putin clipa cand viata va depana si pentru mine un ghem, sa ma traga cu de-a sila pe locul unde domnese viata cu ascunzisurile ei adanci, din care arunca oamenilor si bune si rele. Si clipele au trecut. De data asta, ca si in alte dati, viata si-a sapat vointa cu cruzime si fara sovairi. M-a tarat dupa ea... si copilaria a ramas pe loc, indurerata, cu lacrimi in ochi si manuta indreptata cu ura spre destin. (Însemnările mele)

Cât mă pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle… nu e nici o poezie, nici o poză… E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriaşă… Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare. Şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti plină de o mare, de o nespusă, aş zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât, şi aşteptam cu siguranţa, atunci, că va veni… Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiţă pe cap, că voi avea noroc… Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatic, cu un cer albastru deasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam ? Îngeri, pe Dumnezeu şi pe Sfântul Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care mi-era capul împuiat ? Era, desigur, în acel copilaş cârlionţat o copie, ceva împrumutat şi de la Făt-Frumos din poveste, aur, arme, cai, tărâmuri de dincolo. Dar era de atunci în mine o siguranţă că are să mi se izbândească un vis pe care nu-l formulam şi pe care nu l-am formulat niciodată. (Confesiunea unui scriitor și medic)

Am fost binecuvantată cu o copilărie frumoasă ca-n poveşti, cu servitori, jucării, ieşiri la teatru şi cinematograf, păstrez şi acum imaginea mărgelelor preţioase ale mamei şi a fracului impecabil pe care îl purta tata când plecau la bal… Îmi amintesc că la 6 ani m-au dus părinţii prima dată la teatru, la Teatrul Naţional – o splendoare de teatru, o bijuterie care a ars în ultima zi a războiului -, cred că frumuseţea acelui spectacol, dar şi a celorlalte pe care le-am văzut mai apoi m-au motivat în alegerea mea. Cum ajungeam acasă improvizam scenete, pentru că aveam o imaginaţie de neoprit. Mi-am dorit să fiu şi eu acolo sus pe scenă.

Copilaria este o lume de miracole si de uimire a creatiei scaldate in lumina, iesind din intuneric, nespus de noua si proaspata si uluitoare.

Acum le ai pe toate, ai pentru o clipa trecutul. Plangi, in afara sau in tine... tot ce tine de trecut, de un lucru care nu mai este, e duios, e de plans. Parfum pe care-l iubesti caci vine de demult, caci vine dintr-un suflet pe care l-ai uitat. Teii isi scutura, printre frunze, parfumul de lacrimi si racoare, ca notele induiosatoare care se strecoara prin ferestre spre strada. (Însemnările mele)

Din copilărie, duminicile mele însemnau acest Cenaclu în care pătrundeam, mai întâi neautorizată şi cu paşi timizi, căutându-mi paradoxal, dar nu totdeauna fără succes, camarazi de joc printre toţi acei oameni care, la rândul lor, mi se păreau că se joacă de-a ceva la care mi-ar fi plăcut şi mie să particip, dar nimeni nu-mi explica regulile. (Jurnal esențial)

Fetele, pe care le cunosc de cand erau mici, sunt acum domnisoare, sunt mari. Isi duc toate povara meschina a grijilor; pentru a placea, isi strivesc copilaria sub tocurile inalte. Vor parca sa stearga orice urme ale unui trecut naiv sub stratul de pudra cu care isi ung fata. Da... Isi strivesc copilaria in fundul sufletului. Nu stiu ele sa se simta mici cat mai e vreme, cat mai e posibil. In curand vor fi cu adevarat mari, atunci nu vor mai intelege nici rasul copilariei, nici cantecul ei, care curge pe cele mai subtirele si mai senine corzi ale vietii. Imi vine cateodata sa ma fac mititica, sa ma ghemui si sa strang la piept copilaria mea; abur subtirel si palid ce vrea sa plece pentru totdeauna. (Însemnările mele)

Mirajul copilăriei - un clișeu vechi, pe care-l derulăm, destul de șters și uzat, dar care ne produce atâta încântare! O, de ce nu mai putem privi lumea cu ochii de atunci? (Fresce interioare)

Sînt bolnav de amintirea copilăriei. Visez pîcla umedă a serilor de Aprilie, Şi ulmul aşezat pe vine să se încălzească La focul zorilor. (Spovedania unui huligan)

S-a terminat anul scolar demult. Odata cu el s-au sfarsit bucuriile si necazurile scolii. Clasa noastra nu mai exista. Fetele s-au risipit, profesorii tot asa. O mana de suflete, stranse pentru o clipa, si-a deschis pumnul si a scuturat pe vanturile deosebite ale vietii idealuri felurite. A fost o despartire banala, nimicuri aproape, neintelegand ce trista, ce plina de lacrimi grele e clipa cand un an scolar se sfarseste, cand o clasa care a existat, dispare. (Însemnările mele)

M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de păianjen - în mare măsură autobiografică - e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărțiri. Chiar mai târziu, în fața ei, cântam marea copilăriei mele. Bunicul meu, ceasornicar, era pasionat de descoperirile care se făceau la Constanța cu prilejul săpăturilor și mi-a transmis dragostea lui pentru cioburi, ulcele, sticluțe, figurine și tot felul de obiecte din antichitate, pe care le căuta și le strângea. Tare aș fi vrut să mă joc cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub privirea lui aspră.

...marea e o prezență vie și o prezență de vis. Mișcarea ei necontenită, valurile care se izbeau cu disperare de stânci și toate acele schimbări de culoare, de la verdele jadului la albastru de cobalt, nisipul, aur încins, diminețile triumfătoare de la Mamaia, Cazinoul și în centru statuia lui Ovidiu, iar la câțiva pași, pe strada Traian, dugheana bunicului, ticsită de ulcele de lut ars, opaițe, amfore, sticluțe irizate, figurine ciobite, descoperite în săpăturile străvechiului Tomis, totul era făcut să încânte, să neliniștească, să tulbure, să șlefuiască sufletul unui copil.