Originea constiintei: oare constiinta nu a aparut ca o autoconfesiune a unui defect pe care ne e rusine sau frica sa-l declaram social? Se stie ca societatea inseamna represiune si constrangere la respectarea anumitor valori. Dar oamenii au pacate: abateri de la morala, insuficiente fiziologice, decaderi intime, momente abjecte de umilinta, de oroare. Toate emotiile tind la expansiune. Dar aceste vicii sau insuficiente nu pot fi spuse nici celui mai bun prieten. Cu cine sa vorbim de ele, fiindca nu suntem siguri de comprehensiunea completa, indiscutabila, a nimanui. Exista un singur prieten, care tolereaza totul, care intelege si ne justifica. Acela suntem noi insine. A inceput atunci discutia cu acel excelent prieten care suntem pentru noi. Lui ii putem face orice confesiune: putem fi siguri ca nu va spune nimanui nimic, ca nu va trada secretul. Constiinta e autoconfidentă.
Facultatea noastra de a judeca inseamna o simpla contributie a experientelor ancestrale de-a lungul secolelor, contributie necontrolata si transmisa noua de legile multiple si capricioase ale ereditatii…transformismul, ale carui legi domina totul, domina in acelasi timp si evolutia constiintei umane.
Eu nu indoi, rup.
Constiinta noastra nu ne aproba intotdeauna, dar ne este oricum prieten. Din contra, subconstientul nostru se comporta de multe ori ca si cum ar avea un tratat de alianta cu adversarii nostri.
Numai erorile dau pret adevarului.
Constiinta e lucrul cel mai dumnezeiesc din noi.
Orice fapta care poate fi luata ca o pilda rea nu place chiar aceluia care a facut-o. Cea dintai pedeapsa este ca omul, fiindu-si singur judecator, nu se iarta pe sine, chiar daca el a castigat de pe urma judecatorului necinstit care a dat sentinta.