De ce pandemia de gripă din 1918 nu s-a încheiat niciodată cu adevărat
Gripa din 1918 a fost mai mortală decât Primul Război Mondial. După ce a infectat milioane de oameni din întreaga lume, tulpina de gripă din 1918 s-a schimbat și apoi a rămas suspendată în fundalul existenței umane.
Este de neimaginat cum peste 50 de milioane de oameni din întreaga lume au murit din cauza pandemiei de gripă din 1918-1919, cunoscută în mod obișnuit sub numele de „gripă spaniolă”. A fost cea mai mortală pandemie globală de la Moartea Neagră și cea mai rară printre virusurile gripale care a doborât oameni tineri și sănătoși, adesea în câteva zile de la apariția primelor simptome. În Statele Unite, pandemia de gripă din 1918 a redus speranța medie de viață cu 12 ani.
Ceea ce este și mai remarcabil la gripa din 1918, spun experții în boli infecțioase, este faptul că aceasta nu a dispărut niciodată. După ce a infectat aproximativ 500 de milioane de oameni din întreaga lume în 1918 și 1919 (o treime din populația globală), tulpina H1N1, care a provocat gripa spaniolă, s-a retras în fundal și a rămas ca gripă sezonieră obișnuită.
Dar din când în când, descendenții direcți ai gripei din 1918 s-au combinat cu gripa aviară sau cu gripa porcină pentru a crea noi tulpini pandemice puternice, exact ceea ce s-a întâmplat în 1957, 1968 și 2009. Aceste focare de gripă ulterioare, toate create parțial de virusul din 1918, au secerat milioane de vieți suplimentare, atribuind gripei din 1918 titlul odios de „mama tuturor pandemiilor”.
Virus mortal care a lovit în trei valuri
Jeffrey Taubenberger a făcut parte din echipa științifică de pionierat care a izolat și a secvențiat pentru prima dată genomul virusului gripal din 1918 la sfârșitul anilor 1990. Procesul minuțios a implicat extragerea ARN viral din mostre de plămâni autopsiate prelevate de la soldații americani care au murit de gripa din 1918, plus un plămân bolnav păstrat în permafrostul din Alaska timp de aproape 100 de ani.
Acum șef al Secțiunii de patogeneză și evoluție virală de la National Institutes of Health (NIH), Taubenberger explică cum analizele genetice ale gripei din 1918 indică faptul că a început ca o gripă aviară și a reprezentat o tulpină virală complet nouă atunci când a făcut saltul la om cu puțin timp înainte de 1918. Testele de laborator ale virusului reconstruit din 1918 arată că, în forma sa originală, noile proteine codificate ale virusului l-au făcut de 100 de ori mai letal la șoareci decât gripa sezonieră de astăzi.
Pandemia din 1918 a lovit în trei valuri distincte pe o perioadă de 12 luni. A apărut pentru prima dată în primăvara anului 1918 în America de Nord și Europa, în mare parte în tranșeele Primului Război Mondial, apoi a reapărut în cea mai mortală formă în toamna lui 1918, ucigând zeci de milioane de oameni în întreaga lume din septembrie până în noiembrie. Valul final a cuprins Australia, Statele Unite și Europa la sfârșitul iernii și în primăvara lui 1919.
Dar a „dispărut” pur și simplu gripa din 1918 după al treilea val? Absolut nu, spune Taubenberger.
Virusul se transformă în gripă sezonieră
Întrucât întreaga lume a fost expusă virusului și, prin urmare, a dezvoltat imunitate naturală împotriva acestuia, tulpina din 1918 a început să sufere mutații și să evolueze într-un proces numit „deriva antigenică”. Versiuni ușor modificate ale gripei din 1918 au reapărut în iernile 1919-1920 și 1920-1921, dar au fost mult mai puțin mortale și aproape imposibil de distins de gripa sezonieră.
[Deriva antigenică: tendința unui anumit virus de a-și schimba periodic structura genetică printr-un antigen mutant, care necesită noi anticorpi și vaccinuri pentru a-l combate; mutația unui agent infecțios rezultând modificări minore în proteinele numite antigeni, care stimulează producerea de anticorpi de către sistemul imunitar al oamenilor și animalelor. Aceste mutații produc de obicei antigeni la care doar o parte a populației poate fi imună. Astfel, agenții infecțioși care au evoluat prin deriva antigenică pot provoca boli potențial severe și se pot răspândi rapid într-o populație de oameni sau animale.]
„Gripa din 1918 și-a pierdut cu siguranță virulența reală la începutul anilor 1920”, spune Taubenberger.
Dar ceea ce este cu adevărat incredibil, conform analizelor genetice, este că aceeași tulpină nouă de gripă, apărută pentru prima dată în 1918, pare să fie strămoșul direct al fiecărei gripe sezoniere și pandemice pe care le-am avut în ultimul secol.
„Se pot găsi în continuare urmele genetice ale virusului din 1918 în gripele sezoniere care circulă astăzi”, spune Taubenberger. „Fiecare infecție umană cu gripa de tip A din ultimii 102 de ani este derivată din acea gripă din 1918.”
[Cele patru tipuri de gripă sunt A, B, C și D. Tipul C dă simptome mai ușoare decât tipurile A sau B și nu se răspândește la fel de ușor. Gripa de tip D afectează în principal bovinele și nu oamenii.
Virusul gripal de tip A este unul dintre cele patru tipuri de virus care poate provoca tuse, dureri musculare și dureri în gât. Virusul gripal de tip A este extrem de contagios, se poate răspândi prin tuse, strănut sau vorbire. Simptomele gripei A includ febră și frisoane, strănut, tuse și durere în gât. Pe lângă infectarea oamenilor, virusul gripal A poate infecta animalele, inclusiv păsările și porcinele.]
O eră pandemică?
Pandemia de gripă din 1918 a fost de departe cel mai mortal focar de gripă din secolele 20 și 21 până în prezent, dar nu a fost singurul care s-a calificat drept pandemie. Chiar și odată cu apariția primelor vaccinuri împotriva gripei sezoniere după cel de-al Doilea Război Mondial, virusul gripal s-a dovedit capabil de unele trucuri genetice neașteptate și mortale.
Într-un sezon obișnuit de gripă, oamenii de știință din domeniul vaccinului pot urmări cele mai active tulpini virale și pot produce un vaccin care protejează împotriva modificărilor virusului gripal uman de la an la an. Dar din când în când, genele virale din regnul animal intră în amestec.
„Dacă un animal este infectat cu două virusuri gripale diferite în același timp”, spune Taubenberger, „poate un virus de la o pasăre și altul de la un om, acele gene se pot combina pentru a crea un virus nou care nu a mai existat până atunci.”
Așa s-a întâmplat în 1957, când gripa din 1918, care este un virus H1N1, a schimbat genele cu o altă gripă aviară, dându-ne pandemia H2N2, această gripa asiatică costând două milioane de vieți în întreaga lume. S-a întâmplat din nou în 1968, odată cu crearea așa-numitei „gripe din Hong Kong”, un virus H3N2 care a ucis încă un milion de oameni.
Așa-numita pandemie de „gripă porcină” din 2009 are o poveste și mai profundă. Când oamenii s-au infectat cu gripa pandemică din 1918, care a fost inițial o gripă aviară, au transmis-o și la porcine.
„O ramură a gripei din 1918 s-a adaptat permanent la porcine și a devenit gripa porcină, care a fost observată la porci în SUA în fiecare an după 1918 și s-a răspândit în întreaga lume”, spune Taubenberger.
În 2009, o tulpină de gripă porcină a schimbat gene atât cu gripa umană, cât și cu gripa aviară pentru a crea o nouă varietate de gripă H1N1, care era „mult mai asemănătoare cu cea din 1918 decât se observase după multă vreme”, spune Taubenberger. Aproximativ 300.000 de oameni au murit din cauza pandemiei de gripă din 2009.
[În secolul al XX-lea, trei pandemii de gripă au avut loc: gripa spaniolă dintre 1918-1920 (50-100 milioane de morți), gripa asiatică în 1957 (2 milioane de morți) și gripa din Hong Kong în 1968 (un milion de morți). Organizația Mondială a Sănătății a declarat focarul de virus gripal A(H1N1) din iunie 2009 ca fiind o pandemie.]
Acestea fiind spuse, dacă 50 până la 100 de milioane de oameni au murit în pandemia din 1918 și 1919 și alte zeci de milioane au murit în secolul care a urmat de gripă sezonieră și focare de pandemie, atunci toate aceste decese pot fi atribuite apariției unice și accidentale în oamen a virusului foarte reușit și tenace din 1918.
„Încă trăim în ceea ce aș numi „epoca pandemiei din 1918”, 102 ani mai târziu”, spune Taubenberger, „și nu știu cât va dura”.
© CCC