Din culisele Palatului Versailles
Alegoria fluviului Sena, statuie de bronz proiectată de Charles Le Brun și modelată de frații Keller, 1687-1694, fântână cunoscută sub numele de Parterre d’Eau, aflată în fața fațadei de vest a Palatului Versailles
Palatul Versailles este un palat construit spre gloria unui regim care nu mai există. Un monument istoric fenomenal, o capodoperă arhitecturală, bogat în istorie și secrete regale, care amintește de personalitatea flamboaiantă (megalomania?) a lui Ludovic al XIV-lea, fără îndoială cel mai cunoscut dintre regii Franței.
Despre Palatul Versailles s-a spus aproape totul și chiar contrariul celor ce s-au spus. Detractorii vechiului regim au răspândit zvonuri absurde, în timp ce nostalgicii sugerau un paradis pe pământ. Acest mare castel a găzduit regele și curtea sa între 1682 și 1789, o perioadă relativ scurtă din istoria monarhiei franceze…
A fost un adevărat tur de forță pe care l-a realizat Ludovic al XIV-lea: dintr-un modest pavilion de vânătoare, moștenit de la tatăl său, a făcut un palat unic în Europa și dintr-o mlaștină a făcut să apară o grădină extraordinară.
Inițial, pe amplasamentul palatului se afla un pavilion de vânătoare
Într-adevăr, istoria Palatului Versailles datează din 1623 când Ludovic al XIII-lea, tatăl și predecesorul lui Ludovic al XIV-lea, a decis să se retragă „la țară”. A cumpărat o bucată de pământ la Versailles și a construit acolo o cabană de vânătoare, destul de modestă pentru cei care cunosc obiceiurile Casei Regale a Franței. Abia peste aproape patruzeci de ani, sub domnia lui Ludovic al XIV-lea, la Versailles au început primele amenajări.
La Palatul Versailles, menajeria a precedat curtea regală
În 1662, cu doar douăzeci de ani înainte de inaugurarea palatului, Ludovic al XIV-lea, pe atunci în vârstă de 24 de ani, a decis să instaleze o menajerie. Contrar practicii în vigoare în alte rezervații de animale, acesta a impus ca toate animalele, atât „cele fioroase”, cât și “cele pașnice”, să fie reunite într-o incintă cu flori și copaci. Acestui capriciu regal îi datorăm prima grădină zoologică a timpurilor moderne.
Marele Canal era „o mare mlaștină urât mirositoare”
Munca lui André Le Nôtre, grădinarul regelui, a fost considerabilă. Cea mai mare sarcină a lui a fost să curețe pământul, care consta din „mlaștini uriașe și fetide”. Terenul moale era deosebit de ostil oricărei intervenții. Și totuși, miracolul s-a produs.
Un proiect nebunesc de a aduce apă. Fântânile din grădină nu au putut fi niciodată alimentate simultan cu apă
Acest crâng magnific cu trei fântâni a fost creat de André Le Nôtre între 1677 și 1679. A fost poate cel mai remarcabil arhitect de grădini din toate timpurile și a creat ceea ce este cunoscut astăzi ca grădina în stil francez, „Le Jardin à la Française”
Alimentarea cu apă a grădinilor a fost întotdeauna unul dintre punctele slabe ale castelului. Practic, s-a pus chiar problema devierii râului Eure pentru a alimenta grădinile, adică un canal de 80 km! Un proiect nebunesc, atât de faraonic încât a fost în cele din urmă abandonat, după ce a costat viața multor muncitori.
În cele din urmă, un inginer din Huy a inventat mașina Marly care era responsabilă cu pomparea apei din Sena pentru a alimenta diferitele puncte de apă ale castelului. Dar această mașinărie nu a fost niciodată suficientă, nefiind îndeajuns de puternică, iar canalul care ar fi trebuit să devieze râul Eure către Versailles, rămânând neterminat, sutele de fântâni arteziene ale castelului nu au putut fi niciodată suficient aprovizionate. Pentru a crea iluzia că acestea curg din abundență, când Regele se plimba prin grădini, o duzină de tineri fântânari, care comunicau între ei cu fluiere, activau alternativ jeturile în timp ce regele se apropia, oprindu-le pe celelalte.
Mașina Marly
*Mașina Marly din Bougival (localitate în departamentul Yvelines, Île-de-France) era un dispozitiv gigantic de pompare pentru apele Senei destinat alimentării hidraulice a grădinilor Castelului Marly și a parcului Versailles. Construită între 1681 și 1682, sub domnia lui Ludovic al XIV-lea, de către meșterul dulgher și mecanic din Liège, Rennequin Sualem, conform proiectului lui Arnold de Ville, aceasta a fost inspirată de mașinile de drenare ale minelor din Liège și Harz, ceea ce a făcut din aceasta una dintre cele mai complexe mașini ale timpului său. A funcționat timp de 133 de ani, dar nu a reușit niciodată să asigure debitul așteptat pentru mult timp și a fost înlocuită, în 1817, de câteva pompe succesive, mai eficiente, până la electropompele din 1968.
Dimensiuni impresionante
Palatul Versailles în cifre care nu încetează să impresioneze: 63.154 m² de spații de locuit, aproximativ 2.300 de camere, un parc de 8.000 ha (815 ha astăzi), dintre care 93 ha dedicate grădinilor…
Sala Oglinzilor fascinează și astăzi
Era o minune de stil la acea vreme, un tur de forță excepțional și continuă să impresioneze și astăzi. Sala Oglinzilor era o galerie ceremonială, menită să confirme puterea lui Ludovic al XIV-lea și să-i uimească pe vizitatori. Și ceea ce se poate spune astăzi este că obiectivul a fost atins: 357 de oglinzi sunt dispuse de-a lungul unei galerii de 73 de metri lungime și 10,5 metri lățime. Fiecare oglindă este formată din 21 de oglinzi mai mici și este plasată în fața fiecăreia dintre cele 17 ferestre…
În timpul lui Ludovic al XIV-lea, palatul și grădinile din Versailles erau în întregime deschise publicului
Palatul nu era rezervat doar Regelui și curții Sale. În afară de aristocrați, burghezi, ecleziaști, oricine putea să-l viziteze gratuit și să se plimbe prin grădini… Vizita era accesibilă tuturor, cu excepția femeilor de moravuri ușoare. Pentru a intra, trebuia doar să fii îmbrăcat decent. În timpul zilei, câteva sute de oameni rătăceau prin castel, cu condiția să nu se întâlnească cu monarhul. Oameni din toată țara făceau special această călătorie pentru că Versailles era un fel de loc de pelerinaj unde trebuia să mergi măcar o dată în viață.
În fiecare dimineață, o femeie simplă avea privilegiul de a asista la momentul când se trezea cu adevărat Regele Soare
În ciuda etichetei foarte rigide, Perette Dufour, fosta dădacă a regelui, era într-adevăr prima persoană care intra, foarte discret, în camera lui Ludovic al XIV-lea… pentru a-l săruta, înainte de a dispărea rapid. Acest privilegiu al intimității a durat până în 1688, când femeia curajoasă s-a stins din viață.
Resturile de la masa regelui erau vândute lângă Palatul Versailles
Mesele regale, adică cele ale regelui și ale familiei sale, dar și mesele secundare care hrăneau circa 150 de oameni în fiecare zi, erau atât de bine aprovizionate încât furnizau „păpădie”, resturi care erau revândute de persoanele responsabile cu această sarcină de la bucătăriile curtenilor. Curtenii nehrăniți de rege își trimiteau așadar slujitorii să cumpere aceste provizii care erau vândute în barăcile atașate castelului.
Castelul a fost la originea autorizației de construcție
Situl castelului este protejat încă de la început: în 1779, directorul clădirilor Regelui a impus un tip de autorizație pentru oricine dorea să lucreze în incinta și în jurul domeniului. Acest document poate fi considerat drept strămoșul autorizației de urbanism cunoscute astăzi.
Maria-Antoaneta înființase o adevărată fermă în incinta domeniului regal
Pentru a se relaxa după obligațiile vieții la castel și pentru a-și limpezi gândurile, regina Maria-Antoaneta și-a construit un sătuc al ei în timpul iernii 1782-1783, în incinta parcului regal. Domeniul era format dintr-o fermă, un iaz, o moară, o magazie (hambar) și totul era cu adevărat funcțional. Regina îi primea pe cei dragi acolo în deplină intimitate și își asuma cu bucurie rolul de păstoriță…
Primul mamifer zburător din istorie a decolat de pe locul de paradă* al castelului
Gravură: pe 19 septembrie 1783, la Versailles, ascensiunea balonului cu aer cald „Martial” al lui Etienne de Montgolfier având la bord un cocoș, o rață și o oaie
Balonul cu aer cald, „Marțial”, al lui Etienne de Montgolfier s-a ridicat spre cer pe 19 septembrie 1783. Închiși într-un coș rotund de răchită atârnat de o frânghie, se aflau un cocoș, o rață și o oaie. În ciuda unei ruperi a frânghiei în timpul decolării, balonul cu aer cald a zburat timp de opt minute, a parcurs trei kilometri și jumătate și a aterizat în Vaucresson. Când au aterizat, animalele erau vii și nevătămate. Oaia, primul mamifer care a zburat, și-a încheiat zilele la Menajeria Regală.
*Terenul de paradă (Place d’Armes), este o piață cu o formă asemănătoare unui evantai, situată în fața Palatului Versailles, fiind locul de adunare al unei mici trupe și un spațiu central care găzduia ceremoniile importante ale vieții militare.
Sfânta Capelă era singura clădire mai înaltă decât dormitorul regelui
La Versailles, considerat unul dintre cele mai frumoase castele din Franța, au fost construite patru biserici provizorii înainte ca regele să poată începe construcția unui lăcaș de cult demn de castel. În 1689, Ludovic al XIV-lea a ordonat construirea unei capele regale. A fost finalizată și dedicată Sfântului Ludovic, sfântul patron al monarhiei franceze, abia în 1710. Clădirea era cea mai înaltă construcție din castel. Așadar, doar puterea divină putea pretinde că domină apartamentele regelui.
Revoluționarii au fost cei care au păstrat acest simbol al absolutismului regal, împiedicând distrugerea palatului
Printr-un decret din 5 mai 1794, Comitetul de Siguranță Publică a salvat Palatul Versailles, considerând „că este timpul să-l purificăm folosindu-l”. Castelul va fi așadar „întreținut pe cheltuiala Republicii, pentru a servi plăcerii oamenilor” de a-l contempla. Istoricul Pierre de Nolhac nuanțează însă explicând că „dificultatea de a demola, chiar și parțial, această masă enormă de clădiri” a fost cea care a împiedicat demolarea lui.
© CCC
Palatul Versailles: curiozitățile celui mai faimos palat din Franța