Din culisele Premiului Nobel
Ne-am putea pune intrebarea fireasca, de ce Alfred Nobel s-a oprit doar la 5 obiective (fizica, chimie, medicina, literatura, pace) pentru premiere? De ce nu a crezut necesar sa onoreze in mod egal si somitatile botanicii, zoologiei sau ale psihologiei? La drept vorbind, erau si alte domenii uitate: arhitectura, economia, artele…Ratiunea acestor omisiuni este simpla: Nobel dorea sa recompenseze doar activitatile care il interesau in cel mai inalt grad!
Un testament anterior omitea chiar literatura, dar Nobel a descoperit aceasta lacuna: in ultimii ani ai vietii, el a citit beletristica si chiar a scris! Este un lucru despre care se stie mai putin. Shelley era unul dintre autorii sai preferati. Singura carte pe care a publicat-o, o tragedie, “Nemesis”, era conceputa pe o tema asemanatoare celei din “Cenci” (“The Cenci”, o tragedie in versuri, in cinci acte, scrisa de Percy Bysshe Shelley, in vara anului 1819, inspirata de o familie italiana care a existat in realitate, si in mod special de Beatrice Cenci).
Dupa moartea lui Nobel, familia a ars toate exemplarele pe care le-a descoperit, mostenitorii considerand aceasta opera nedemna de un donator universal atat de cunoscut. Doar trei exemplare din “Nemesis” au fost pastrate.
Testamentul lui Nobel a produs in epoca numeroase dificultati. Mecena nu avea incredere in juristi, astfel ca a redactat singur un testament de amator. Lasa o avere, dar nu indica pe nimeni care s-o imparta. Regele Suediei si-a asumat aceasta sarcina. Dar Nobel avea familie, atat in Rusia cat si in Suedia, iar ramura suedeza, contestand validitatea testamentului, s-a opus timp de cinci ani executarii sale.
Pana la urma, totul s-a aranjat si premiile au fost decernate, pentru prima data, in 1901, la Academia de Muzica, dupa sase ani de la incinerarea lui Nobel.
Important este ca cele 45 de milioane de franci lasate mostenire, cu exceptia unui milion de franci plasat in valori americane de prim ordin, au fost investite in titluri suedeze solide si ca veniturile acestei averi, reprezentand intotdeauna o suma considerabila, sunt impartite laureatilor.
Sa vorbesti engleza, franceza, germana si spaniola
Oare ce fac laureatii cu sumele care li se ofera?
De fapt, nu exista vreo modalitate, buna sau rea, de a dispune de marimea sumei, nu exista reguli morale in legatura cu folosirea unui asemenea venit. Fiecare laureat are propriile sale necesitati si exigente si nu trebuie luata in serios butada lansata de George Bernard Shaw, cand a primit premiul Nobel, la varsta de 69 de ani: “Banii acestia sunt un colac de salvare aruncat unui inotator care a ajuns la tarm.”
Daca un important numar de laureati au pus acesti bani in serviciul unor cauze nobile, un numar tot atat de mare au preferat sa-si foloseasca banii pentru ei.
Albert Einstein nu si-a pastrat cecul: cu consimtamantul celei de-a doua sotii, Elsa, care-i era si verisoara, a oferit jumatate din suma primei sotii, Milena, pentru devotamentul dovedit in primii sai ani de lupta; cealalta jumatate a donat-o in folosul unor opere de caritate din Berlin.
Romain Rolland a oferit intreaga suma unor organizatii pacifiste.
Rabindranath Tagore a daruit toti banii scolii internationale din India.
In schimb, Selma Lagerlöf a rascumparat casa stramoseasca, iar Pierre si Marie Curie si-au instalat o noua camera de baie si au parasit invatamantul.
Dar sa vedem cum sunt alesi laureatii si in ce consta mecanismul Fundatiei Nobel?
Depunerea candidaturilor la Premiul Nobel se incheie in fiecare an la 1 februarie. Candidaturile sunt supuse, in general, in scris, Academiei suedeze. Laureatii anteriori sunt autorizati sa propuna candidati. Academiile franceza si spaniola, printre altele, se bucura de acest privilegiu, ca si profesorii de literatura ai marilor universitati. Bineinteles ca si Academia Suedeza are dreptul sa inainteze propuneri.
La inceputul anului 1950, pentru a da un exemplu, au fost peste 100 de propuneri de candidati sosite din intreaga lume. Multe din acestea veneau din America, dar niciuna nu-l pomenea pe William Faulkner. Atunci, Academia Suedeza l-a propus pe Faulkner si a hotarat sa i se atribuie premiul pe 1949, care nu fusese decernat.
Cinci membri, din cei optsprezece care fac parte din Academia Suedeza, formeaza un comitet care procedeaza la eliminari. Acestora li se ofera principalele opere ale candidatilor oficiali. Multe din lucrari exista deja traduse in suedeza si sunt usor de citit, altele n-au fost inca traduse, iar membrii comitetului trebuie sa le citeasca in original.
In afara de suedeza, acesti academicieni citesc curent in engleza, franceza, germana si spaniola.
In cazul unor opere scrise intr-o limba mai rara, cum ar fi hindusa sau chineza, sunt consultati lingvisti specializati. Niciodata limba in care sunt scrise operele nu constituie o bariera in obtinerea premiului, daca acestea reprezinta o valoare literara. De exemplu, in 1913, poetul hindus Rabindranath Tagore a fost propus candidat. Nu-i aparuse, pe atunci, decat un singur volum, in engleza, iar acesta nu exista tradus in suedeza. Majoritatea productiei sale literare era scrisa in bengali, limba sa materna.
Savanti tineri, dar scriitori varstnici
Comisia celor patru, insarcinata cu trierea, a descoperit un profesor suedez, orientalist pasionat, care cunostea bengali. Acesta a fost atat de incantat de Tagore, incat si-a propus sa-i invete bengali pe membrii Academiei, ca sa poata gusta poemele in original. Bineinteles ca acestia au gasit sarcina prea dificila si au asteptat traducerea profesorului. Si traducerea a fost atat de frumoasa si precis facuta, incat i-a convins pe toti ca Tagore merita premiul.
Totusi, nu trebuie sa intelegem ca soarta premiilor pentru literatura se afla in mainile celor patru. In realitate, comitetul celor patru nu face decat o munca pregatitoare: cele mai bune opere sunt oferite spre lectura membrilor Academiei ca si extrase traduse in suedeza ale altor opere.
Cei 18 membri ai Academiei citesc fara intrerupere toata vara… Are loc o prima sedinta oficiala in septembrie, cand se discuta, sunt schimbate opinii, fiecare lauda operele favorite. In cursul ultimei sedinte, din luna noiembrie, care se tine cu usile incuiate, presedintele comitetului celor patru inainteaza numele unui candidat principal si al unui candidat de rezerva, apoi citeste criticile favorabile si defavorabile ale operelor acestora si biografiile lor. Urmeaza dezbaterile si votul final.
Uneori este suficient ca un singur academician, prin prestigiul, influenta si simpatia de care se bucura, sa asigure Premiul Nobel pentru literatura unui alt scriitor. S-a intamplat acest lucru, de mai multe ori, si, in mod particular, in 1945, in momentul cand Stockholmul se pregatea pentru atribuirea premiilor. In acel an erau o serie de favoriti care au obtinut mai tarziu premiul: André Gide, William Faulkner, Hermann Hesse ca si Jules Romains si Benedetto Croce. Se punea, de asemenea, problema sa fie rasplatit, pentru a doua oara, Thomas Mann.
In timpul dezbaterilor, un academician a declarat ca-i plac enorm versurile Gabrielei Mistral, pe atunci o obscura profesoara din Chile. Ii fusesera editate versurile in Mexic si in America Latina, dar in Suedia era complet necunoscuta. Deci sansele pentru a obtine Premiul Nobel erau nule. Dupa ce suferise un refuz categoric din partea colegilor pe care incercase sa-i influenteze, academicianul s-a apucat cu obstinatie sa actioneze de unul singur, traducand in suedeza cele mai frumoase versuri ale poetei si publicandu-le. Operele editate au fost difuzate cu grija: toti membrii Academiei Suedeze au primit exemplare. Traducerile, remarcabile, au schimbat optiunile: Gabriela Mistral, o necunoscuta pana atunci, a castigat Premiul Nobel pentru literatura pe anul 1945.
In legatura cu varsta candidatilor, cei care se considera nedreptatiti, desigur ca isi pun intrebarea de ce Fundatia Nobel onoreaza atatia savanti destul de tineri si nu procedeaza cu scriitorii la fel. S-ar putea raspunde ca Rudyard Kipling avea 42 de ani, in 1907, cand a venit la Stockholm sa-si primeasca premiul, iar Albert Camus avea 44 de ani, in 1957, cand a fost laureat, dar explicatia se afla in insasi natura recompenselor.
Premiul pentru stiinta recompenseaza o singura descoperire. Un om poate sa faca aceasta descoperire la 30 de ani, tot atat de bine ca si la 50-60 de ani. Premiul pentru literatura, insa, nu poate fi acordat doar pentru o singura lucrare literara, oricat de valoroasa ar fi ea; el recompenseaza un ansamblu de opere. Trebuie mult timp pentru a scrie si a publica opere de valoare. Majoritatea scriitorilor ajung oameni varstnici cand au editate un numar suficient de carti care permit sa fie luate in deliberare pentru premiu.
De ce nici Zola, nici Tolstoi, nici Strindberg?
Multi cred ca Alfred Nobel si-ar fi destinat banii pentru premiu numai ca sa ajute tinerii autori plini de promisiuni si nu inteleg de ce sunt dati acesti bani unor autori varstnici, care, de obicei, au creata o situatie confortabila si, adesea, nu mai produc nimic.
Nobel a spus odata: “Ca regula generala, prefer sa am grija de stomacul celor vii, decat de gloria defunctilor.” Si a adaugat: “As vrea sa ajut visatorii, caci ei isi croiesc cu greutate un drum in viata.”
Aceasta nu a impiedicat faptul ca primii sapte castigatori ai premiului sa aiba o varsta medie de 70 de ani! Anatole France avea 77 de ani cand a venit la Stockholm sa-si ia premiul; André Gide avea 78 de ani, iar Winston Churchill, 79 de ani, atunci cand au fost distinsi de Academie.
Dar sa nu uitam ca Nobel nu a dat niciodata o definitie a premiului si nu a fost clarificat acest lucru nici dupa aceea.
Din modestie sau din onestitate, unii laureati ai Premiului Nobel pentru Literatura au declarat ca se considera mai putin merituosi decat anumiti contemporani ai lor. In 1954, Ernest Hemingway a obiectat ca meritau, mai mult decat el, premiul Carl Sandburg, Bernard Berenson si Isak Dinensen. Trei ani mai tarziu, Albert Camus marturisea: “Daca as fi facut parte din juriu, as fi votat pentru Malraux.”
In ce priveste omisiunile, unele sunt surprinzatoare. De ce Zola si Tolstoi nu nu au obtinut premiul in decursul primilor ani? De ce nu au fost decernate niciodata lui Ibsen si Strindberg? In acea epoca, oare membrii juriului erau inculti sau marginiti ? Sau poate a existat o problema de orgolii si de prejudecati ? Este adevarat ca a fost vorba, uneori, de prejudecati, alteori de orgolii, de politica sau de alte slabiciuni.
Émile Zola a trait pana in 1902; a fost, deci, eligibil in doua randuri. A si fost propus, in primul an, de catre celebrul chimist Marcellin Berthelot. Dar sa nu uitam ca Alfred Nobel detesta ”Nana” si celelalte romane naturaliste ale lui Zola; il gasea prea prozaic si prea realist.
Testamentul lui Nobel nu destina oare premiul literar “celei mai frumoase opere din punct de vedere ideal?” De acord cu donatorul, Zola era orice, in afara unui idealist si juriul care o stia, a fost obligat sa tina seama de gusturile literare ale lui Nobel, doar dispunea de averea sa!
In cazul lui Tolstoi, Ibsen si Strindberg au existat prejudecatile unui singur om, care a impiedicat alegerea celor trei. Este vorba de Carl David af Wirsén, in varsta de 85 de ani, pe atunci presedintele Academiei Suedeze.
Cum s-a intamplat? Nu este simplu de explicat. In primul an, Academia Franceza propusese candidat un poet relativ putin cunoscut pe atunci: Sully Prud’homme. Academia Suedeza s-a lasat influentata de omologul sau francez, astfel ca juriul a decernat premiul lui Sully Prud’homme.
Lumea literara a fost scandalizata; in Suedia, aproximativ 50 de scriitori si artisti au semnat o cerere in favoarea lui Tolstoi. In realitate, autorul romanului “Razboi si pace” nu putea fi ales in primul an, pentru ca nimeni nu-l propusese, oficial, candidat. S-a reparat aceasta omisiune in anul urmator, si astfel, Tolstoi a fost propus in 1902. Juriul avea de ales intre Theodor Mommsen, Herbert Spencer si Tolstoi.
Dar, in acel moment, a intervenit Wirsén. El a recunoscut ca “Razboi si pace” este o capodopera, dar a reprosat operelor anterioare ca ar fi cautat senzationalul, l-a acuzat pe marele scriitor ca ar fi condamnat civilizatia si ar fi aparat anarhia, ca a avut tupeul sa rescrie “Noul Testament” si, “crima intre crime”, ca a criticat premiile de acest gen care se acorda scriitorilor, gasindu-le nocive. Aceasta diatriba inflacarata a lui Wirsén a hotarat votul. Tolstoi a fost respins si, cu toate ca a mai trait destul ca sa se indrepte aceasta eroare, timp de 8 ani, candidatura lui nu a fost luata niciodata in serios.
“Nu voi accepta decat anti-Nobel”
In ceea ce-i priveste pe Henryk Ibsen si August Strindberg, si in cazul lor, veto-ul lui Wirsén a fost decisiv.
Ibsen a fost propus in 1903. Wirsén a pretins ca s-ar “onora un monument al trecutului”, decernandu-i-se premiul. El parea a sustine ca cele mai bune piese de teatru ale lui Ibsen ar data din anii 1867 cu “Peer Gynt” si 1892 cu “Constructorul Solness” si ca, in urmatorii 11 ani, talentul i-ar fi fost in declin. De altfel, un compatriot al lui Ibsen, norvegianul Björnson a scris ca insusi Nobel l-a admirat pe Ibsen, dar la apogeul puterii sale de creatie. Argumentul acesta a fost decisiv pentru vot: Ibsen a fost indepartat si Björnstjerne Björnson, ales.
Opozitia manifestata impotriva lui Strindberg a fost atat de nefasta si mult mai amara.
Wirsén a hotarat ca piesele de teatru ale lui Strindberg sunt demodate. Aceasta judecata a fost hotaratoare. Pe de alta parte, se pare ca insusi Strindberg ar fi fost propriul sau inamic. De fapt, nu numai Wirsén, dar jumatate din Academie si insusi regele Suediei erau ingroziti de viata particulara a dramaturgului.
Strindberg fusese eliminat din scoala inca din primele clase. Se casatorise si divortase de trei ori. Fusese inchis pentru blasfemie. Era petrecaret, antisemit, adept al magiei negre. Si daca vreodata ar fi existat vreo speranta pentru el, a naruit-o singur, acoperind Academia Suedeza de ridicol in cartile sale. “Premiul anti-Nobel este singurul pe care l-as accepta” scrisese el. Nimanui nu-i place sa onoreze pe cineva care il insulta tot timpul. Nici Wirsén, nici Academia n-au intampinat nici o greutate ca sa impiedice premierea lui Strindberg.
In afara conduitei, ideile sau convingerile personale sunt susceptibile sa influenteze votul. In 1916, comitetul Academiei l-a remarcat pe Benito Pérez Galdós, un scriitor spaniol. Dar majoritatea Academiei era impresionata de pacifismul lui Romain Rolland si de opozitia sa fata de Primul Razboi Mondial, atitudine dupa care au urmat exilul voluntar si plecarea din Franta beligeranta, in Suedia, ramasa neutra. Pozitia lui Romain Rolland i-a atras premiul.
In 1928, arhiepiscopul Nathan Söderblon a sustinut cu succes candidatura lui Henri Bergson, caruia ii venera convingerile filosofice.
Si opiniile unui autor pot actiona impotriva lui. In 1934, italianul Benedetto Croce era favorit. Era epoca de trista amintire in care Mussolini si camasile negre detineau puterea. Croce era antifascist convins si afisa deschis ura impotriva lui Mussolini. Sa decernezi premiul lui Croce echivala cu a-l palmui pe duce… Probabil ca Mussolini si-a pus in miscare ambasadorul din Suedia, deoarece Croce nu a obtinut sufragiile necesare. Premiul a fost oferit compatriotului sau, relativ inofensivul Luigi Pirandello.
Pot sa se exercite constrangeri asupra Academiei, dar ele sunt minime si, in general, nu provin din exterior. Mai degraba, sunt intrigi de culise. In 1921, cei mai importanti candidati erau John Galsworthy si Anatole France. Comitetul l-a recomandat pe Galsworthy, judecand ca opera lui Anatole France era un produs de sera foarte delicat, dar majoritatea Academiei l-a favorizat pe Anatole France, pentru ca insuflase un nou romantism literaturii. Anatole France a fost ales.
Au trecut 11 ani pana cand numele lui Galsworthy sa revina serios pe lista. De data aceasta, ii erau adversari poetul german Paul Ernst si H. G. Wells.
Partizanii lui Ernst subliniau ca acesta era foarte talentat si avea mai multa nevoie de bani decat Galsworthy. Totusi, Galsworthy a obtinut votul final.
Nici infailibili, nici orbi
In cursul lunilor noiembrie si decembrie, in lumea intreaga sunt citite articole laudative despre laureatii Premiului Nobel, pe care multi ii cred fiinte fabuloase. Cititorii trebuie sa stie ca juriul care distribuie, incepand cu 1901, Premiile Nobel este compus din simpli muritori. Sunt oameni instruiti, vor sa fie obiectivi si de o perfecta integritate, dar ei sunt tot…muritori. Au prejudecati personale, simpatii si antipatii, uneori si vanitati. Ei pot sa influenteze si sa se lase influentati. Pot sa fie cosmopoliti sau ingust nationalisti, pot sa fie eruditi intr-un domeniu si ignoranti in altul. Dar, in afara acestor consideratii, ei, in ansamblu, se staduiesc sa depaseasca limitele subiectivismului si sa indeplineasca vointa lui Alfred Nobel, cat pot omeneste mai bine.