Discursul lui Albert Camus dupa decernarea Premiului Nobel

Acest discurs a fost rostit, conform tradiţiei, în Primăria oraşului Stockholm, la sfârşitul banchetului care a încheiat ceremoniile de decernare ale Premiilor Nobel.

Regele Gustav al VI-lea şi familia regală au prezidat înmanarea premiului acordat de Academia Suedeză.

 

10 Decembrie 1957, Stockholm

Sire, Doamnă, Alteţele Voastre Regale, Doamnelor, Domnilor,

Primind distincţia cu care Academia dvs. independentă a dorit să mă onoreze, recunoştinţa mea a fost atât de profundă încât am evaluat în ce măsură această recompensă depașește meritele mele personale. Orice om şi, pe buna dreptate, orice artist dorește să fie recunoscut. Și eu doresc acest lucru. Dar mi-a fost imposibil să aflu decizia dvs. fără a compara repercusiunea acesteia, față de ceea ce sunt cu adevărat.

Cum oare, un om aproape tânar, bogat doar în propriile sale îndoieli şi cu o operă aflată încă în lucru, obișnuit să trăiască în singurătatea scrisului sau în refugiile prieteniei, nu ar fi aflat cu un fel de panică o decizie care îl duce pe neașteptate, singur sau doar cu el însuși, în centrul unei lumini necruțătoare? Și cu ce inimă ar putea primi această onoare, într-un moment în care, în Europa, alţi scriitori, dintre cei mai mari, sunt reduși la tăcere, în timp ce patria lor se confruntă cu un dezastru continuu?

Am trecut prin această confuzie şi acest zbucium interior. Pentru a-mi regăsi liniștea, a trebuit să mă împac cu gândul că mi s-a acordat o șansă prea generoasă. Şi, pentru că nu puteam să ajung la nivelul ei, bazându-mă doar pe meritele mele, nu am găsit nimic altceva care să mă ajute în acest sens, decât ceea ce m-a susţinut în împrejurările cele mai nefavorabile, de-a lungul vieţii mele: ideea că îmi slujesc arta şi rolul de scriitor. Permiteți-mi doar ca, dintr-un sentiment de recunoştinţă şi prietenie, să vă spun, pe cât de simplu voi putea, care este această idee.

În ceea ce mă privește, eu nu pot trăi fără arta mea. Dar niciodata nu am pus această artă mai presus de orice. Dacă am nevoie de ea, este pentru că aceasta nu poate fi separată de persoana mea şi îmi permite să trăiesc, aşa cum sunt. Arta nu este în ochii mei o bucurie solitară. Ea este un mijloc de a emoționa un mare număr de oameni, oferindu-le o imagine privilegiată a bucuriilor şi suferinţelor comune. Astfel, ea obligă artistul să nu se izoleze; ea îl supune adevărului celui mai simplu şi mai universal. Şi acela care, adesea, a ales destinul său ca artist pentru că se simţea diferit, va afla foarte repede că nu-și va putea întreține arta și faptul de a fi diferit, decât mărturisind asemănarea sa cu toată lumea.

Artistul se creează în acest du-te-vino perpetuu, între el și ceilalți, la jumătatea drumului dintre frumusețea de care nu se poate lipsi și comunitatea din care nu se poate sustrage. Acesta este motivul pentru care adevărații artiști nu dispreţuiesc nimic: ei au nevoie să înţeleagă și nu să judece. Şi, daca au de luat o hotărâre în această lume, aceasta nu poate fi decât într-o societate în care, după cum bine a spus Nietzsche, nu va mai domni  judecătorul, ci creatorul, fie că este muncitor sau intelectual.

Totodată, rolul scriitorului nu poate fi separat de obligațiile dificile. Prin definiţie, el nu se poate pune astăzi în slujba celor care fac istoria: el slujeste pe cei care îi suportă consecințele. Sau, dacă nu, rămâne singur şi fără arta sa. Toate armatele tiraniei, cu milioanele lor de oameni, nu îl vor putea desprinde de singurătate, mai ales dacă el dorește acest lucru. Dar tăcerea unui prizonier necunoscut, abandonat umilinţelor la celălalt capăt al lumii, este de ajuns să scoată scriitorul din acest exil, de fiecare dată, cel puţin încât să ajungă, din mijlocul privilegiilor libertății, să nu uite această tăcere şi să o facă să aiba ecou prin intermediul artei.

Nici unul dintre noi nu este la înălțimea unei asemenea vocații. Dar, în toate împrejurările vieţii sale, obscure sau temporar celebre, aruncat în lanţurile tiraniei sau liber să se exprime pentru un anumit timp, scriitorul poate regăsi sentimentul apartenenței la o comunitate entuziastă, care îl va justifica, cu singura condiţie ca el sa accepte, atât cât poate, cele două misiuni care îi confera grandoare profesiei sale: slujirea adevărului şi a libertății. Deoarece vocația sa este de a aduna laolaltă  un număr cât mai mare de oameni, acesta nu se poate obișnui cu minciuna şi servitutea care, acolo unde domnesc, fac să prolifereze singurătățile. Indiferent de neputințele noastre personale, noblețea profesiei noastre se va axa întotdeauna pe două angajamente dificil de menținut: refuzul de a minţi cu privire la ceea ce ştim şi rezistenţa la opresiune.

În cei peste douăzeci de ani de istorie iratională, pierdut, fără ajutor, ca toţi oamenii de vârsta mea, în convulsiile vremii, am fost susţinut de sentimentul obscur, că a scrie este acum o onoare, pentru că acest act obligă şi te obligă nu numai să scrii. Acesta m-a obligat, mai ales, să suport, după puterile mele, alături de toți cei care traiau aceeași istorie, nefericirea şi speranţa pe care le împărtășeam împreună.

Aceşti oameni, născuţi la începutul Primului Război Mondial, care aveau douăzeci de ani în momentul în care se instala atât tirania nazistă, cât şi primele procese revoluţionare, care s-au confruntat apoi, spre a le fi completată educaţia, cu Războiul din Spania, cu cel de-al Doilea Război Mondial, cu universul concentraționar (lagărele de concentrare), în Europa cu tortura şi închisorile, trebuie acum să-și crească fiii şi să-și realizeze operele într-o lume ameninţată de pericolul nuclear.

Cred că nimeni nu se poate aştepta ca acești oameni să fie optimiști. Şi eu sunt de părere că trebuie să înţelegem, fără a înceta să luptăm împotriva lor, greșeala celor care, dintr-o escaladare a disperării, au revendicat dreptul la dezonoare şi s-au cufundat în nihilismele epocii. Dar majoritatea dintre noi, în ţara mea şi în Europa, au refuzat acest nihilism şi au început căutarea unei legitimități. Ei au trebuit să-și creeze un mod de viaţă în vremuri de dezastru, pentru a se naște din nou, şi apoi să lupte deschis împotriva instinctului morţii apărut ca rezultat al istoriei noastre.

Fiecare generaţie, fără îndoială, se simte chemată să schimbe lumea. A mea știe totuși că nu o va schimba. Dar misiunea ei este, poate, mai mare. Aceasta constă în a împiedica disoluția umanității. Moştenind o istorie coruptă în care se amestecă revoluţiile eșuate, tehnologiile devenite iraționale, dumnezeii morți şi ideologiile epuizate, în care puteri mediocre pot astăzi să distrugă totul, dar nu mai ştiu să convingă, în care inteligența s-a injosit până la a deveni slujitoarea resentimentelor şi opresiunii, această generaţie a trebuit să restaureze, în ea însași şi în jurul său, pornind de la propriile negări, puțin din ceea ce reprezintă demnitatea de a trăi şi de a muri.

În fața unei lumi amenințate cu dezintegrarea, în care marii noştri inchizitori riscă să instituie pentru totdeauna regate ale morţii, ea stie că ar trebui, într-un fel de cursă amețitoare contracronometru, să restabilească între naţiuni o pace care să nu fie cea a servituții, să reconcilieze viața profesională şi culturală și să refacă împreună cu toți oamenii o arcă a alianței. Nu este sigur că va putea realiza vreodată această imensă misiune, dar este sigur că, pretutindeni în lume, ea gestionează deja dubla provocare a adevărului şi a libertății, şi, uneori, știe să moară fără resentimente pentru ea. Ea este cea care merită să fie salutată şi încurajată oriunde s-ar afla, şi, mai ales, acolo unde se sacrifică. Asupra ei, sigur de acordul dvs. profund, aş dori să transfer onoarea pe care tocmai mi-ați acordat-o.

Totodată, după ce am declarat noblețea profesiei de a scrie, aș reașeza scriitorul pe adevăratul său loc, neavand alte titluri decât cele pe care le împărtăşeşte cu tovarășii săi de luptă, vulnerabil, dar încăpăţânat, nedrept şi pasionat de dreptate, construindu-și opera, fără umilință sau orgoliu, în fața tuturor, întotdeauna împărţit între durere şi frumuseţe, şi, în sfârșit, dedicat extragerii din dubla sa personalitate a creaţiilor pe care cu obstinație încearcă să le construiască în mişcarea distructivă a istoriei. Cine, după aceasta, ar putea aştepta de la el soluţii gata concepute şi binele moral?

Adevărul este misterios, evaziv, mereu de câştigat. Libertatea este periculoasă, dificil de trăit, pe cât este de entuziasmantă. Trebuie să înaintam spre aceste două obiective, cu greu, dar cu hotărâre, conștienți dinainte de eşecurile noastre pe un drum atât de lung. Ce scriitor, de acum încolo, ar îndrăzni, cu conştiinţa împăcată, să devină predicatorul virtuții?

În ceea ce mă privește, trebuie să spun încă o dată că nu sunt unul dintre aceștia. Nu am putut niciodată să renunș la lumină, la bucuria de a exista, la viaţa liberă în care am crescut. Dar, chiar dacă această nostalgie explică multe dintre erorile şi greşelile mele, ea m-a ajutat, fără îndoială, să-mi înţeleg mai bine profesia, mă ajută încă să mă menţin, orbește, pe lângă toţi acei oameni tăcuți care nu suportă în lume viața care le-a fost destinată, decât datorită amintirii sau revenirii fericirilor scurte şi gratuite.

Astfel, revenind la ceea ce sunt cu adevărat, la limitele mele, la datoriile mele ca și la credinţa mea dificilă, mă simt mai liber să vă arăt, pentru a încheia, importanța şi generozitatea distincţiei pe care tocmai mi-aţi acordat-o, mai liber să vă spun, de asemenea, că aș dori să o primesc ca un omagiu adus tuturor celor care, împărtăşind aceeaşi cauză, nu au primit nici un privilegiu, ci au cunoscut, dimpotrivă, nefericire şi persecuţie. Nu-mi rămâne decât să vă mulțumesc, din adâncul inimii, și să vă fac, în mod public, drept mărturie personală a recunoştinţei, aceeași veche promisiune de fidelitate pe care orice artist adevărat și-o face lui însuşi, în liniște, în fiecare zi.

(Traducerea apartine site-ului)

Copyright © CCC (2012)

Discursul lui Albert Camus

 

Video: Ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru Literatura lui Albert Camus

***

Note pe marginea discursului

Albert Camus si vocatia absurdului

“Nici unul dintre noi nu este la înaltimea unei asemenea vocatii” – marturisea Albert Camus în discursul sau din 10 decembrie 1957, dupa primirea premiului Nobel. Vocatia despre care vorbea era, fireste, aceea a scriitorului. Dupa ce recunoaste, în acelasi Discurs din Suedia, ca nu poate trai fara arta sa, el preciza ca rolul scriitorului este acela al unui slujitor al adevarului si libertatii. Vocatie dificila a omului care prin verbul sau trebuie sa adune laolalta un numar cât mai mare de oameni. Vocatie care impune refuzul de a minti si rezistenta la opresiune.

Pentru un scriitor care – ca si Camus – s-a nascut putin înainte de începutul Primului Razboi Mondial, care la douazeci de ani a vazut instalându-se în Europa tirania nazista, ca apoi sa-si “desavârseasca educatia” asistând la razboiul din Spania, la Al Doilea Razboi Mondial, la spectacolul universului concentrationar, pentru ca, în cele din urma, sa ajunga sa-si creasca fiii, sa-si realizeze operele într-o lume amenintata de pericolul nuclear, vocatia scriitorului constient de raspunderea sa nu se poate rupe de vocatia luptatorului.

Generatiei sale, Camus îi atribuie, în 1957, sarcina de a împiedica disolutia umanitatii.  Cel care, numai peste trei ani, dupa cea mai înalta consacrare scriitoriceasca pe plan mondial, în plina maturitate a fortelor sale, urma sa fie victima unui accident absurd, a avut, ca putini scriitori ai veacului sau, o ferma constiinta a vocatiei sale, vocatie pe care într-o prima aproximatie si pe baza unora din declaratiile sale publice, se poate defini ca fiind aceea a unui umanist modern, realizând modalitatea existentiala a unui gen de activism optimist.

Dar considerând destinul lui Camus – avatarurile unui spirit care s-a gasit de timpuriu pe sine – vocatia sa nu ne mai apare atât de clara, de univoca, precum o prezinta “discursurile” sale “suedeze”, sincere fara îndoiala, în patetismul retoricii lor. Elanul vital al omului care declara – nu pentru întâia oara – la Stockholm: “N-am putut niciodata renunta la lumina, la bucuria de a fi”, se asociaza, în economia sa launtrica, cu o adevarata obsesie a absurditatii existentei.

Documentele esentiale aparute dupa moartea scriitorului, Carnetele sale reveleaza continuitatea, tenacitatea acestei obsesii. Se poate afirma ca experienta mistuitoare a absurdului a consti­tuit pentru Camus, mai mult decât pentru orice alt scriitor al acestui veac, fenomenul originar al geniului sau. De aceea, se vadeste în cazul Camus o adevarata vocatie a absurdului care poate fi vazuta manifestându-se în operele sale sau desfasu­rându-se pe fata sa ascunsa, în jurnalul sau intim.

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.