Domenico Scarlatti

---

Giuseppe Domenico Scarlatti, cunoscut și sub numele de Domingo Scarlatti, 26 oct. 1685 – 23 iul. 1757, născut în Napoli, regatul Neapolelui, compozitor baroc italian și virtuoz al clavecinului, clasificat în primul rând ca un compozitor baroc din punct de vedere cronologic, deși muzica sa a influențat dezvoltarea stilului clasic. A trăit 72 de ani.

La fel ca renumitul său tată, compozitorul de muzică barocă Alessandro Scarlatti, a compus într-o varietate de forme muzicale, deși astăzi este cunoscut mai ales pentru cele 555 de sonate pentru claviatură. Și-a petrecut o mare parte din viață în slujba familiilor regale portugheze și spaniole.

Scarlatti s-a născut în Napoli, Regatul Neapolelui, aparținând Coroanei Spaniole. S-a născut în 1685, în același an cu Johann Sebastian Bach și George Frideric Händel. A fost al șaselea dintre cei zece copii ai compozitorului și profesorului Alessandro Scarlatti. Fratele său mai mare Pietro Filippo a fost, de asemenea, muzician.

Scarlatti a studiat muzica mai întâi sub îndrumarea tatălui său. Alți compozitori care ar fi putut fi primii săi profesori includ pe Gaetano Greco, Francesco Gasparini și Bernardo Pasquini, toți aceștia fiind posibil să fi influențat stilul său muzical. Muzio Clementi a adus sonatele lui Scarlatti în stilul clasic, editând ceea ce se știe a fi prima lor publicație.

Scarlatti a fost numit compozitor și organist la capela regală din Napoli în 1701. În 1703 a revizuit opera Irene a lui Carlo Francesco Pollarolo pentru a fi interpretată la Napoli. Curând după aceea, tatăl său l-a trimis la Veneția. Apoi, nu se știe nimic despre viața lui până în 1709, când a plecat la Roma și a intrat în slujba reginei poloneze în exil Maria Casimire. Acolo l-a cunoscut pe compozitorul și organistul irlandez Thomas Roseingrave.

Scarlatti era deja un clavecinist desăvârșit și există povestea unei competiții de îndemânare cu George Frideric Händel la palatul cardinalului Ottoboni din Roma, unde Scarlatti a fost considerat probabil superior lui Händel la clavecin, deși inferior la orgă. Mai târziu, se știa că îl venera pe Händel când vorbea despre priceperea lui.

În timp ce se afla la Roma, Scarlatti a compus mai multe opere pentru teatrul privat al reginei Casimire. A fost Maestro di Cappella (capelmaistru sau dirijor) la catedrala Sf. Petru, din 1715 până în 1719. În 1719 a călătorit la Londra pentru a-și regiza opera Narciso la Teatrul Regal.

Potrivit lui Vicente Bicchi, nunțiu papal în Portugalia la acea vreme, Scarlatti a sosit la Lisabona pe 29 noiembrie 1719. Acolo a predat muzica prințesei portugheze Maria Magdalena Barbara. A părăsit Lisabona pe 28 ianuarie 1727 și s-a stabilit la Roma, unde s-a căsătorit cu Maria Caterina Gentili pe 6 mai 1728.

În 1729 s-a mutat la Sevilla, rămânând patru ani. În 1733, a plecat la Madrid ca maestru de muzică al Prințesei Maria Barbara, care se căsătorise cu viitorul moștenitor al casei regale spaniole. Mai târziu, aceasta a devenit regina Spaniei. Scarlatti a rămas în Spania pentru următorii 25 de ani din viață și a avut cinci copii acolo. După moartea soției sale în 1739, s-a căsătorit cu o spaniolă, Anastasia Maxarti Ximenes.

Printre compozițiile sale din perioada petrecută la Madrid s-au numărat cele mai multe dintre cele 555 de sonate pentru claviatură pentru care este cel mai bine cunoscut.

Sonata pentru clavecin, K. 1 (re minor)

Scarlatti s-a împrietenit cu cântărețul Farinelli, un coleg napolitan care se bucura și de patronajul regal la Madrid. Muzicologul și clavecinistul Ralph Kirkpatrick a comentat despre corespondența lui cu Farinelli că oferă „majoritatea informațiilor directe despre Scarlatti care s-au transmis până în zilele noastre”.

Scarlatti a murit la Madrid la vârsta de 71 de ani. Reședința sa de pe Calle Leganitos a fost însemnată cu o placă memorială, iar descendenții săi încă locuiesc în Madrid.

Planeta minoră 6480 Scarlatti a fost denumită în onoarea sa.

Sonatele lui Domenico Scarlatti sunt evocate ca fiind asemănătoare cu niște perle de poetul italian Gabriele D’Annunzio:

“Stropii de apă curg de-a lungul gradenelor netede, de culoare roz, unde șuvoiul coboară în cascade… Perlele se înmulțesc, grindină fină, se rostogolesc pe toate părțile, strălucesc, clipocesc, sar, se amestecă în șuvoi. Arată ca niște boabe prețioase de apă sau ca picături de frumusețe curgătoare: acestea sunt sonatele lui Domenico Scarlatti.” – Gabriele D’Annunzio

***

Barocul acoperă o mare perioadă din istoria muzicii și a operei. Se întinde de la începutul secolului al XVII-lea până la mijlocul secolului al XVIII-lea, mai mult sau mai puțin uniform în funcție de țară. Într-un mod schematic, estetica și inspirația barocului le succed pe cele ale Renașterii, culmea contrapunctului și a polifoniei (polimelodiei), și le preced pe cele ale clasicismului, nașterea elementelor discursive și raționale, precum fraza muzicală punctată ca în „arhitectură”. „Figurile” muzicale baroc sunt susținute de un bas continuu foarte stabil. Se poate spune că se află la confluența dintre contrapunct și armonie.

Cuvântul „baroc” provine probabil din portughezul “barroco”, care desemnează perle cu formă neregulată. S-a ales pentru a califica, la început într-un mod peiorativ, arhitectura barocă venită din Italia. Cuvântul nu a fost folosit pentru a se referi la muzica acestei perioade până în anii 1950 (în 1951, crearea „L’Ensemble Baroque de Paris” de către clavecinistul francez Robert Veyron-Lacroix). Orice conotație peiorativă a dispărut de atunci, iar termenul tinde acum să desemneze mai mult perioada compoziției decât caracterul operei.

***

Domenico Scarlatti a fost un compozitor de muzică preclasică. Preclasicismul a fost un curent din muzica clasică europeană ce s-a manifestat aproximativ între anii 1600 și 1730. Preclasicismul a format o punte de legătură între Renaștere și clasicism. Termenul de “baroc” derivă din cuvântul portughez barroco ce înseamnă „perlă deformată”,  o descriere periorativă a muzicii puternic ornamentate din această perioadă.

Muzica “barocă” reprezintă o parte importantă din istoria muzicii clasice, iar astăzi este frecvent studiată, interpretată și ascultată. Printre cei mai importanți compozitori din această perioadă se numără: Johann Sebastian Bach, Georg Friedrich Händel, Antonio Vivaldi, Alessandro Scarlatti, Domenico Scarlatti, Georg Philipp Telemann, Arcangelo Corelli, Tomaso Albinoni, Claudio Monteverdi, Jean-Philippe Rameau, Johann Pachelbel și Henry Purcell.

În perioada preclasică a fost creată tonalitatea. În această perioadă, compozitorii și interpreții au folosit o ornamentare muzicală mult mai elaborată, au realizat modificări în notația muzicală și au dezvoltat noi tehnici de interpretare instrumentală. Muzica barocă a dezvoltat dimensiunea, diversitatea și complexitatea ansamblurilor instrumentale. Tot în această perioadă s-au dezvoltat genuri muzicale, precum: opera, cantata, oratoriul, concertul, sonata. O mare parte dintre conceptele și termenii muzicali din această perioadă sunt utilizate și astăzi.

© CCC