Cât mă pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle… nu e nici o poezie, nici o poză… E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriaşă… Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare. Şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti plină de o mare, de o nespusă, aş zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât, şi aşteptam cu siguranţa, atunci, că va veni… Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiţă pe cap, că voi avea noroc… Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatic, cu un cer albastru deasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam ? Îngeri, pe Dumnezeu şi pe Sfântul Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care mi-era capul împuiat ? Era, desigur, în acel copilaş cârlionţat o copie, ceva împrumutat şi de la Făt-Frumos din poveste, aur, arme, cai, tărâmuri de dincolo. Dar era de atunci în mine o siguranţă că are să mi se izbândească un vis pe care nu-l formulam şi pe care nu l-am formulat niciodată.
(Confesiunea unui scriitor și medic)
M-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit ştiind să înot. Vă pot desluşi toate felurile de a înota, dar despre înot în sine nu v-aş putea articula un singur cuvânt valabil. Cum v-aş putea învăţa acea împletire deplină a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranţă care face din scufundare o plutire, acel ritm de respiraţie mlădiată pe val, cu deschiderea pieptului într-un unghi pe care nu l-ar putea determina nici o mecanică din lumea aceasta?...
(Confesiunea unui scriitor şi medic)
Bucuria si durerea masoara greu orele; prima le face secunde, cealalta, secole.
Bucuriile se uita, durerile niciodata.
Voința este oarbă, durerea, mioapă.
© CCC
Nu mai există durere la multiplele scene ale acestei înfricoșătoare și solemne tragedii.
(Amintiri de la Solferino)
(Bătălia de la Solferino a avut loc pe 24 iunie 1859 în timpul campaniei italiene. A avut loc în Lombardia, în provincia Mantova (Mantua). Este vorba despre o victorie a armatelor franceze ale lui Napoleon al III-lea și a armatei Sardiniei sub conducerea regelui Victor Emanuel al II-lea al Italiei asupra armatei austriece a împăratului Franz Joseph I. A fost ultima mare bătălie din istoria universală în care toate armatele s-au aflat sub comanda personală a monarhilor lor.)
© CCC
De durere, pe omul simplu il vindeca timpul, pe intelept, ratiunea.
Cât mă pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaș stând singur într‐o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle... Stau pe un mal cu flori și mă uit în zare. Simt și acum fericirea acelei singurătăți copilărești plină de o mare, de o nespusă, de o mistică așteptare. Așteptam de atunci ceva ce aștept și acum... Mă simțeam, mă credeam predestinat... ce așteptam? Îngeri, pe Dumnezeu, pe Sfântul Petre...?
(Confesiunea unui scriitor și medic)
Durerea e pârghia vieţii.
Apasă cu un capăt, dar cu celălalt ridică.
(Gânduri albe)
Ranile morale se deosebesc de celelalte prin aceea ca se acopera, dar nu se inchid; mereu dureroase, mereu gata sa sangereze cand le atingi, ele raman in inima vii si deschise.
Adevaratele dureri sunt cele pe care le duci in tacere si de care nu vrei sa fii nici compatimit, nici mangaiat.
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.