N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc.
Când bate vântul peste deltă, trestiile
Lin se leagănă, vii se leagănă, vii foșnesc.
N-am să vă spun pe cine aștept, dar aștept.
Inima n-are aripi, dar deseori zboară.
Toate cântecele lumii, toate, s-o știti,
Încap într-un flaut, într-o vioară.
Ce să fac, dudule? Încotro s-o apuc?
Mă strigă din patru părți zările.
Munții cu păduri cu tot mor sufocați
Și-n curând o să moară sufocate și mările.
N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc,
Crângurile sunt pline de flori și de iarbă
Și de arbori plăpânzi care cresc.
(N-am să vă spun)
In iubire, totul se schimba, toate devin insemnate: dintr-un nimic se naste un colos.
Ceea ce credem a fi iubirea noastra, gelozia noastra, nu-i una si aceeasi pasiune continua, indivizibila. Ele sunt alcatuite dintr-o infinitate de iubiri succesive, de gelozii diferite si efemere, dar care, prin multitudinea lor neintrerupta, lasa impresia continuitatii, iluzia unitatii.
Dragostea fără respect nu merge departe şi nu se înalţă sus: este ca un înger cu o singură aripă.
Ne amintim că Empedocle spunea că Iubirea strânge laolaltă părţile formând corpuri întregi. Şi Anaxagoras îşi imagina un fel de forţă care, ca să spunem aşa, asigură ordinea şi creează oamenii, animalele, copacii şi florile. Această forţă el o numea spirit sau raţiune.
(Lumea Sofiei)
Iubirea este o strofa a naturii, brodata de imaginatie.
Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste seşuri
acoperind pământul c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.
(Izvorul Nopții)
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.