Elizabeth Bibescu și Marcel Proust: “O conversație ca o anemonă de mare”
Elizabeth Bibescu pozând pictorului Edouard Vuillard, 1919
“O conversație ca o anemonă de mare”: omagiul adus de Elizabeth Bibescu lui Marcel Proust
Elizabeth Bibescu (1897−1945) i-a adus un omagiu lui Marcel Proust, în limba engleză, în coloanele săptămânalului britanic The New Statesman (o revistă săptămânală despre politică și literatură) pe 22 noiembrie 1922, la patru zile după moartea scriitorului. Iată, mai jos, frumosul text, nepublicat anterior în limba franceză, al autoarei britanice.
Elizabeth Asquith a intrat în viața lui Marcel Proust când ea și-a făcut apariția în camera lui de pe Bulevardul Haussmann, numărul 102, într-o seară din ianuarie 1919. Nu era cunoscută încă sub numele de Elizabeth Bibescu: logodna cu Antoine Bibescu (cu 22 de ani mai în vârstă decât ea), la care scriitorul a participat, a avut loc două luni mai târziu. Elizabeth și Antoine s-au căsătorit pe 29 aprilie 1919 la Londra, în Biserica Sf. Margareta, din cartierul aflat în centrul Londrei, Westminster.
Lady Asquith era fiica lui Herbert Henry Asquith, fost prim-ministru al Regatului Unit între 1908 și 1916, și a lui Margot Tennant, celebritate mondenă și scriitoare.
Prietenă timpurie a lui George Bernard Shaw, Elizabeth și-a urmat o parte din studii în Seine-et-Marne, departament în centrul Franței, situat în regiunea Île-de-France, în patria apicultorilor, la internatul pentru membrii elitei, condus de Marie Souvestre.
Începând din 1921, a publicat nuvele, romane și poezii. În acest alt bal al capetelor (“Bal de têtes” este scena finală din romanul “În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust) care este pastișa lui Saint-Simon, Proust i-a pictat portretul: „Domnișoara Asquith, care era probabil cea mai inteligentă dintre toate contemporanele ei și părea a fi una dintre acele figuri frumoase pictate în frescele pe care le vedem în Italia, căsătorită cu Prințul Antoine Bibescu care fusese idolul celor la care locuise.” Pretutindeni și de toată lumea, de la Paul Morand la Mihail Sebastian, romanciera română Elizabeth Bibescu va fi lăudată în repetate rânduri pentru inteligența și intelectul ei. Căsătoria ei cu Antoine nu a fost chiar pe gustul familiei sale, care nu avea decât dispreț față de un valah, despre care prințul trebuie să-i fi adus la cunoștință lui Marcel Proust: „Numai câțiva englezi cu o educație precară au crezut că domnișoara Asquith nu a intrat într-o alianță prea mare.” Douăzeci de ani mai târziu, la București, Mihail Sebastian scria în Jurnalul său: „El [Antoine] mi-a spus că Asquith [tatăl Elizabetei] a fost foarte supărat când a aflat că Elizabeth urmează să se căsătorească cu un român:
— Pentru el, era ca și cum s-ar fi căsătorit cu un chinez.”
Pe 5 iunie 1920 s-a născut singura fiică a cuplului, Priscilla. Viața soților Bibescu era punctată de cariera diplomatică a lui Antoine la Londra, Washington, Madrid, București… o traiectorie ideală pentru observarea ascensiunii fascismului în Occident.
Edouard Vuillard, Prințesa Elizabeth Bibescu, 1919–1920, reluată în 1934, ulei pe pânză, 93 x 75 cm, colecție particulară.
Elizabeth Bibescu
În 1933 familia s-a stabilit în România și își petrecea timpul între moșia Corcova, București, și palatul Brâncoveanu-Bibescu din Mogoșoaia. Priscilla și-a părăsit părinții și România în 1940 pentru a pleca la Beirut, în Liban. Nu își va mai revedea niciodată mama, care a murit de pneumonie în România, pe atunci ocupată de Armata Roșie, în aprilie 1945, în timp ce tatăl ei s-a întors în Franța cu trenul, lăsând în urma lui pentru totdeauna bunurile, amintirile, câțiva prieteni români și mormântul soției lui. Elizabeth se odihnește în cavoul familiei din Mogoșoaia.
Ultimul vers al lui Lady Asquith, prințesă Bibescu, ca epitaf: “My soul has gained the freedom of the night.” („Sufletul meu a câștigat libertatea nopții.”)
Lady Asquith
MARCEL PROUST, de Elizabeth Bibescu
„MARCEL PROUST a murit.” Să citesc această știre într-un ziar pare un abuz de încredere. Acesta este prețul plătit atunci când iubești personaje publice, să vezi deodată, apărând în caractere severe și reci, un nume pe care l-ai șoptit, l-ai prețuit și l-ai învăluit în faldurile calde ale intimității. Ei ies din camera luminată de foc în care i-ai cunoscut, deposedați dintr-o dată, neaparținând nici lor, nici ție, ci lumii, un copil găsit, un sărman pe cotele publice ale admirației. Când l-am întâlnit pentru prima dată pe Marcel Proust, scrisese Swann și eu nu îl citisem. De fapt, m-am așezat lângă el fără preparativele care sunt prejudecăți sau anticipațiile care sunt frustrări — știam că a scris o carte, îmi aminteam că a făcut obiectul unei recenzii în Times Literary Supplement care îmi produsese impresii, impresii din fericire prea vagi pentru a ne ghida conversația. Cu blândețe, în mod deliberat, m-a atras în cercul magic al personalității sale cu certitudinea supremă a unei înfățișări care nu trebuia atinsă pentru a fi pecetluită. Cum pot descrie sentimentul pe care mi l-a inspirat conversația lui? Ca o anemonă de mare, continua să aspire și să se deschidă. În compania lui, gândurile semănau cu acele cercuri de hârtie strânse în pocnitorile de Crăciun care, scufundate în apă, se transformă în flori. Fără să-ți dai seama, erai atras de această complexă pânză de păianjen de oțel irizat; mintea lui, împletindu-se cu a ta, răspândea modele de umbră și lumină peste gândurile tale cele mai intime. Marcel nu a fost niciodată adeptul monologului. Uneori vorbea îndelung, dar întotdeauna te făcea să simți că gândurile tale îi însoțeau cuvintele. Nu îl întrerupeai, pentru că făceai atât de mult parte din ceea ce spunea, încât un cuvânt ar fi fost o separare. Când în sfârșit spuneai ceva, se uita la tine și reflectarea ideii tale apărea pe chipul lui.
Când vorbea, îți asculta gândurile; când vorbeai, ți le oferea pe ale lui. Nu se ridica niciodată înainte de cină și chiar rar. Pentru a-l vedea, trebuia să-ți rezervi locuri în viața ta ca și cum ai pune o geantă pe un loc într-un vagon de tren. Te invita mereu la cină la Ritz. Fusese îndrăgostit de o persoană care locuia acolo; se obişnuise așa. Mult mai credincios decât o pasiune trecătoare, majordomul era un prieten foarte drag. Cina era întotdeauna rafinată, fără a fi superbă, discretă, dar extrem de scumpă. Stătea în haina sa de blană în restaurantul sufocant, bea cafea neagră și nu mânca nimic – „Cât de imposibil este să citești Swann!”, “Tocmai am încercat”, apoi „Spune-mi adevărul despre Primarul din Cork [oraș în Irlanda], Celeste (încântătoarea femeie necesară care i-a servit drept menajeră) și sora ei sunt de altă părere.”
Am intrat în salon și am vorbit până la unsprezece și jumătate. Luminile au început să se stingă. „Aprindeți-le din nou! Pentru că vreau să plec, dar nu vreau să am impresia că am fost concediat.”
După zece minute de lumină atât de strălucitoare încât ne-a orbit, am plecat. Două ore mai târziu, a sunat soneria de la ușa mea din față. Marcel a intrat. „Nu mi-am terminat conversația”, a explicat el și a stat să vorbească până la patru dimineața.
Relațiile lui cu lumea erau un amestec ciudat de gust exagerat și dezgust exagerat. Îi ofereau delicii și ură, iar fiecare dintre ele mi se părea disproporționat de mare. În cazul prietenilor neloiali, căuta dovezi ale perfidiei lor cu cunoștințele unui detectiv în căutare de indicii sau cu pasiunea unui amant în căutarea unui semn de afecțiune. Dar era curiozitate, nu răzbunare. Malițiozitatea lui dispărea în certitudine.
O persoană foarte distinsă dorea să-l cunoască. S-a convenit că va veni după cină. Până la ora 22:08, conversația murise de moarte naturală. La 22:45, ea a suferit o reînviere nefirească. Nimeni neavând nimic de spus, fiecare se străduia să spună ceva. La 23:15 a sosit Marcel Proust. El se adresă doamnei (ale cărei pretenții la faimă nu erau intelectuale) implorând-o să-l scuze că a întârziat.
„Domnule Proust, scrieți?”
Zâmbind, cu fața în jos (dacă te iubea, zâmbea cu fața în sus), „Puțin, rar, greu, niciodată.”
„Cât de puțin semănați cu mine!”, a exclamat ea triumfătoare. „Eu scriu foarte ușor.”
Apoi, l-am întrebat despre ce au discutat și mi-a răspuns: „Din fericire, mi-a vorbit despre cărțile ei și nu despre ale mele.”
Îmi amintesc foarte bine când l-am văzut ultima dată. Eram în America și îmi scrisese scrisorile lui minunate, ca dantela, scrise mai întâi într-o direcție, apoi în cealaltă. Era bolnav și m-am dus să-l văd după cină. Mai întâi, era anticamera urâtă și rece, unde tot ce putea fi simplu era complicat și tot ce putea fi plat era o excrescență. În mijloc, era un portret al tatălui său pe un șevalet [Este vorba de portretul lui Adrien Proust, pictat de Laure Brouardel în 1891, acum în colecțiile muzeului Carnavalet]. Sever, lăcuit și urât, nu permitea, ca și restul încăperii, niciun compromis cu frumusețea. Frigul era atât de intens, încât te simțeai ca un pește ținut la rece. În cele din urmă, am fost condusă în camera lui. Avea pereții de plută pe care îi cunoșteam atât de bine, care îi ajutau sau trebuiau să-i ajute astmului bronșic* și exista convingerea hotărâtă că o cameră este un pat și o sală de așteptare, ceva ce părăsești cu gândurile tale și în care revii cu durerile tale. Încercam să exprim ceva foarte complicat, cerându-mi scuze pentru că franceza mea rămăsese în urmă, deși știam că și în engleză acestea erau gânduri care nu aveau nevoie de cuvinte. A zâmbit cu jumătate de gură, așa cum făcea întotdeauna când spiritul lui îți dădea o binecuvântare. „Invadezi limba franceză”, spuse el. În fața noastră erau pișcoturi și șampanie. Și m-am simțit așa cum m-am simțit întotdeauna cu el, de parcă aș fi intrat într-un iaz — iazul personalității sale în care te mișcai încet și extatic, desprins de viață. Prins în pânza lui scânteietoare, învârtindu-te din ce în ce mai mult prin aer pe un fir al fanteziei sale, rămâneai mereu tu însuți, pentru că îi plăcea să fii tu însuți și pentru că din preaplinul generozității sale te crease după chipul său.
Elizabeth Bibescu, The New Statesman, 1922
* Explicație, evident, fantezistă: Proust suferea de misofobie (teamă patologică de murdărie sau de contaminare) – de care probabil suferea și Nikola Tesla, născut în aceeași zi, 10 iulie, dar cu cincisprezece ani mai devreme – așa că pereții de plută erau destinați să atenueze zgomotul exterior. Un vestigiu al acestui înveliș poate fi văzut, ca o frescă pompeiană, la muzeul Carnavalet, Paris. Virtuțile acustice ale plutei sunt reale și este folosită pentru fabricarea a două elemente esențiale: dopuri pentru sticle de vin și mânere pentru tije. De remarcat că este nevoie de minimum 25 de ani pentru a putea efectua o primă îndepărtare a unui strat de plută de pe un stejar de plută. O placă de plută este literalmente o bucată de timp. Pierdută sau regăsită?
© CCC