Eugène Ionesco

Eugène Ionesco, născut Eugen Ionescu, 26 nov. 1909 – 28 mar. 1994, dramaturg și scriitor francez de origine română. A trăit 85 de ani.

În 1928, a început să studieze franceza la București și i-a cunoscut pe Mircea Eliade și Emil Cioran, cu care a păstrat legături de prietenie toată viața. Și-a petrecut marea parte a vieții călătorind între Franța și Romania.

Dramaturg sintetic și minimalist, Eugène Ionesco, “copilul teribil al literaturii și al vieții pariziene” (Jacques Mauclair), este considerat, alături de  irlandezul Samuel Beckett, drept părintele teatrului absurdului, pentru care este necesar “pe un text burlesc, un joc dramatic; pe un text dramatic, un joc burlesc”.

Dincolo de ridicolul situațiilor celor mai banale, teatrul lui Ionesco reprezintă în mod palpabil singurătatea omului și insignifianța existenței sale. Cu toate acestea, el refuza să-i fie clasificată opera sub numele de teatru al Absurdului. “Prefer termenului de absurd cel de insolit.” El vedea în acest din urma termen o tentă de teamă și uimire față de stranietatea lumii, în timp ce absurdul ar fi sinonimul non-sensului, incomprehensibilului. “Dacă un lucru nu este înțeles, nu înseamnă că el este absurd”, rezuma biograful său André Le Gall.

Conform propriilor sale cuvinte, Ionesco se considera un “anti-autor”, ce prezintă publicului “anti-piese” ce se abat de la orizontul de așteptare al acestuia, fiind, prin urmare, un personaj iconoclast și avangardist. Ionesco este unul dintre acei autori rari care a fost recunoscut drept un “clasic” încă din timpul vieții sale.

Opere principale:

Poeme religioase dedicate copiilor: Elegii pentru ființe mici, 1931 (volum de debut care-l plasează alături de Tudor Arghezi și Rainer Maria Rilke);

Eseuri: Hugoliada sau Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo, 1934 (debut eseistic recompensat cu Premiul Fundațiilor Regale, o biografie anecdotică); Nu, 1934 (eseu paradoxal în care contestă cu vervă și sarcasm talentul unor autori români);

Teatru: reprezentant al teatrului absurdului, a scris numeroase piese, dintre care cele mai cunoscute sunt: Cântareața cheală, 1950, Lecția, 1951, Scaunele, 1952, Rinocerii, 1959 și Regele moare, 1962, simboluri-cheie ale unei epoci dominate de demisii morale și inconsistență, de convalescență postbelică și de conflicte mondiale mocnite.