François Truffaut

François Truffaut, 6 febr. 1932 – 21 oct. 1984, născut la Paris, regizor francez, o figură majoră a mișcării Noul Val și autor, între 1958 și 1979, a cel puțin 12 comedii dramatice în mare parte autobiografice, privite în întreaga lume ca lucrări în continuara tradiției lui Abel Gance, Jean Renoir, Jean Cocteau, Roberto Rossellini, care au revoluționat narațiunea cinematografică. A trăit 52 de ani.

Inițial critic de film la Cahiers du cinema (Caiete de cinema) și Arts-Lettres-Spectacles (Arte-Literatură-Spectacole), care a lăsat patru eseuri despre cinema, a trecut, de la vârsta de douăzeci și doi de ani, la fel ca Louis Delluc, de la scris la o carieră de scenarist și regizor autodidact, ilustrând nașterea filmului de autor și continuând să favorizeze punctul de vedere al spectatorului. A devenit actor pentru mai multe filme și a fost, de asemenea, un producător care a favorizat, împotriva unui cinematograf de divertisment pur comercial, „politica autorilor” sperată de Marcel L’Herbier.

Critic fervent al cinematografiei academice și susținător al unei arte personale și sincere, François Truffaut avea doar 15 ani când a fondat un club de film, dar viața sa boemă l-a condus într-o instituție de reeducare a băieților.

La 28 de ani, întâlnirea sa cu André Bazin, în 1950, a fost decisivă: criticul de film l-a angajat mai întâi la revista Travail et Culture, apoi l-a salvat, câțiva ani mai târziu, din armată, în care tânărul se integrase înainte de a dezerta. Revenit la scris, la revista de cinema Cahiers du cinema din 1953, François Truffaut și-a încercat talentul în spatele camerei.

După scurtmetrajul său „O vizită” (1954), a devenit asistent de regie al lui Roberto Rossellini până când a regizat primul său film, „Les Mistons” (1957). Au urmat Cele 400 de lovituri (Les 400 Coups), 1959, Trageți în pianist (Tirez sur le pianiste), 1960 sau Jules și Jim, 1962, care i-au conferit o notorietate imensă și au prefigurat apariția unei mișcări cinematografice majore din care a va fi unul dintre cei mai emblematici regizori: Noul Val (La Nouvelle Vague / New Wave).

Dacă și-a permis câteva ocoluri în Statele Unite – de la realizarea „Fahrenheit 451” (1966) până la filmarea ca actor la „Întâlnirea de gradul 3” (1977) de Spielberg, ca să nu mai vorbim de interviurile sale cu Hitchcock publicate într-o lucrare -, regizorul a privilegiat Franța.

Filmografia sa bogată – 25 de filme în mai puțin de 30 de ani -, în care uneori joacă câteva roluri, include în special Mireasa era în negru (La mariée était en noir), 1968, Noaptea americană (La Nuit américaine), 1973 sau chiar Ultimul metrou (Le Dernier Métro), 1980 – film pentru care a câștigat Premiul César pentru Cel mai Bun Film și Cea mai Bună Regie.

Supranumit „Omul care iubea femeile” și adesea îndrăgostit de propriile sale actrițe, regizorul a întâlnit-o pe Fanny Ardant, pe care o filmează în special în De-ar veni odată duminica! (Vivement Dimanche!), 1983, cu puțin timp înainte de a muri.

Opera lui François Truffaut, bogată și fondatoare, rămâne una dintre cele mai mari referințe a Celei de-a Șaptea Arte franceze.

***

Noul Val francez: curent al cinematografiei franceze, care s-a dezvoltat în două faze. Prima, mai puțin observată, începută deja în 1918, a fost influențată în special de regizorul francez al primei avangarde, Marcel L’Herbier. Continuarea acesteia, numită (în franceză : “La Nouvelle Vague”), a avut cea mai importantă perioadă la sfârșitul anilor 1950, ca o mișcare franceză a filmului de artă.

Mișcarea a fost caracterizată prin respingerea convențiilor tradiționale de realizare a filmului în favoarea experimentării și a unui spirit de iconoclasm. Regizorii Noului Val au explorat noi abordări ale editării, stilului vizual și narativ, precum și implicarea în răsturnările sociale și politice ale epocii, folosind adesea ironia sau explorând teme existențiale. Noul Val este adesea considerat una dintre cele mai influente mișcări din istoria cinematografiei.

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.