Franz Kafka și păpușa călătoare
Una dintre cele mai faimoase legende circulă în jurul figurii lui Franz Kafka: ceva atât de straniu, încât a inspirat chiar și o carte, “Kafka și păpușa călătoare”, scrisă de scriitorul spaniol Jordi Sierra i Fabra. Cartea, bazându-se pe această legendă, spune povestea uneia dintre ultimele aventuri care s-ar fi petrecut în viața lui Kafka, cu doar un an înainte de a muri.
Scriitorul spaniol Jordi Sierra i Fabra, autor de literatură fantastică și pentru tineret, a avut curajul să rescrie, în 2006, povestea păpușii călătoare, reconstituind fragmente din scrisorile lui Kafka. Această idee i-a venit dupa ce a citit articolul lui Cesar Aira, Păpușa călătoare, publicat în El Pais, pe 8 mai 2004. Fabra a fost impresionat de compasiunea și implicarea lui Kafka care a simțit că trebuie să recupereze sufletul fetiței și să împiedice o traumă care ar fi marcat-o toată viața: trauma de a fi abandonată de o ființă dragă.
Distinsă cu Premiul Național pentru Literatură pentru copii din 2007, povestirea “Kafka și păpușa călătoare” a devenit deja un clasic al literaturii spaniole.
Nimeni nu a știut vreodată cine a fost acea fetiță și ce s-a întâmplat cu scrisorile trimise de Kafka. De fapt, nu este clar dacă această poveste este adevărată sau este pur și simplu o poveste înălțătoare care s-a țesut în jurul figurii lui Kafka. Ceea ce contează cu adevărat este evidențierea modului în care o asemenea poveste este plauzibilă. Dincolo de halo-ul sumbru, care deseori continuă să îl înconjoare, acest scriitor ingenios ascundea un bărbat perspicace și de o acută sensibilitate, ironic și incapabil să se predea cruzimii destinului uman. Un bărbat care nu s-a oprit niciodată din căutare atunci când venea vorba de bunătate, dezvăluind profunzimea compasiunii sale, puterea transformatoare a durerii și puterea magică a povestirii.
Există multe versiuni ale acestei povestiri despre Kafka și păpușa pierdută, cele mai cunoscute fiind cea spaniolă, indiană și chiar chinezească. Una dintre versiuni este povestită, de exemplu, de Tara Brach, psiholog și profesor de meditație budistă din Washington D.C.
Experiența transformatoare a durerii
Această poveste ar fi fost relatată de partenera scriitorului, Dora Diamant. Era ultimul an din viața lui Kafka și se îndrăgostise de Dora Diamant, o tânără de nouăsprezece sau douăzeci de ani, care fugise de familia ei din Polonia și acum locuia în Berlin. Avea jumătate din vârsta lui Kafka, dar ea a fost cea care l-a încurajat să plece din Praga.
Astfel, cu un an înainte de moartea sa, scriitorul Franz Kafka a avut o experiență extraordinară pe când locuia în Berlin. Era în toamna anului 1923. Franz Kafka avea 40 de ani, nu s-a căsătorit niciodată și nu avea copii. În fiecare după-amiază, se plimba prin Parcul Steglitz din Berlin, aflat în apropierea casei sale și, deseori, Dora îl însoțea. Povestea spune că aceasta a fost ultima dată când Kafka s-a aflat în Berlin. Într-o după-amiază, a întâlnit în parc o fetiță, de câțiva ani, pe care o chema Elsi, cu ochii în lacrimi.
Fetița își pierduse păpușa, pe draga ei Brigida, și era răvășită de durere. Lăsase păpușa pe o bancă din parc, în timp ce se juca prin apropiere, iar păpușa dispăruse, îi va povesti ea lui Kafka.
Impresionat de durerea fetiței, Kafka nu putea să îi spună doar că îi pare rău de ceea ce i se întâmplase sau că ar fi bine să se ducă acasă, ci, într-o străfulgerare a minții sale de scriitor, hotărăște să se implice pentru a atenua această experiență traumatizantă a fetiței care se simțea abandonată de păpușa sa. Impresionat de lacrimile ei și incapabil să-i aline durerea găsind păpușa, scriitorul a inventat o soluție diferită pentru a o calma. Astfel, Kafka i-a explicat că păpușa plecase pentru o călătorie lungă, dar nu o uitase și exista chiar o scrisoare pe care i-a scris-o, o scrisoare pe care el o avea acasă.
“Dar păpușa ta nu s-a pierdut“, îi spuse bucuros Kafka. “A plecat într-o călătorie.“ „De unde știi asta?”, întrebă fetița. „Pentru că mi-a scris o scrisoare”, spuse Kafka. Fetița părea suspicioasă. „O ai la tine?”, întrebă ea. „Nu, îmi pare rău”, spuse el. „Am lăsat-o acasă din greșeală, dar o voi aduce mâine cu mine.”
Era atât de convingător, încât fetița nu știa ce să mai creadă. Putea fi oare posibil ca acest bărbat misterios să spună adevărul? Kafka s-a prezentat ca fiind poștașul păpușilor și i-a spus fetiței că păpușa îi trimisese o scrisoare care îi va fi livrată de el în ziua următoare. A început astfel o poveste care a continuat până la sfârșitul vieții lui Kafka. Timp de trei săptămâni, Kafka s-a concentrat exclusiv pe scrisorile păpușii pe care i le citea în fiecare zi.
După promisiunea de a-i aduce a doua zi scrisoarea, Kafka merse direct acasă cu gândul să o scrie. Se așeză la biroul său, iar Dora îl urmărea în timp ce scria, observând aceeași seriozitate și tensiune, același angajament febril pe care-l avea atunci când crea paginile capodoperelor sale. Kafka nu se gândea să o înșele pe fetiță. Era o adevărată muncă literară și era hotărât să creeze nu o minciună frumoasă și persuasivă, care să înlocuiască pierderea fetiței cu o realitate diferită – una falsă, poate, ci ceva adevărat și credibil în conformitate cu legile ficțiunii.
Este destul de uimitor faptul că Kafka a avut probleme în a scrie acea primă scrisoare. Cu toate acestea, se va angaja în proiectul de a-i scrie o nouă scrisoare în fiecare zi – fără alte motive decât să o consoleze pe fetiță, care se întâmpla să fie o străină pentru el, un copil cu care s-a întâlnit întâmplător, într-o după-amiază, în parc. Ce fel de om face așa ceva? A menținut-o în această stare de consolare timp de trei săptămâni. Trei săptămâni. Unul dintre cei mai străluciți scriitori care a trăit vreodată și-a sacrificat timpul – timpul său din ce în ce mai prețios și în scădere – pentru a compune scrisori imaginare ale unei păpuși pierdute.
A doua zi, Kafka se repezi în parc cu scrisoarea. Fetița îl aștepta și, de vreme ce nu știa încă să citească, i-a citit scrisoarea cu voce tare. Păpușii îi părea foarte rău, dar se săturase să locuiască cu aceiași oameni tot timpul. Trebuia să iasă și să vadă lumea, să își facă prieteni noi. Nu era vorba că nu o iubea pe fetiță, dar tânjea după o schimbare de peisaj și, prin urmare, trebuia să se separe o perioadă. Păpușa promitea apoi să îi scrie fetiței în fiecare zi și să o țină la curent cu activitățile sale.
Iată un pasaj cu care începe una dintre scrisori, pentru a vedea construcția complexă pe care autorul o realizează:
„Dragă Elsi, în primul rând, îmi pare rău că am plecat atât de brusc, fără să-mi iau la revedere. Îmi pare rău și sper să nu fii supărată. Uneori facem unele lucruri fără să ne dăm seama sau reacționăm așa cum nu ne dictează instinctul nostru și îi rănim pe cei pe care nu am dori. Despărțirile sunt triste și nu voiam să plângi sau să încerci să mă convingi să mai rămân. Acum știu că vei fi mai împăcată, știind că sunt bine și ne vom bucura împreună pentru amândouă. Trebuie să știi că a trăi înseamnă să mergi înainte, să te bucuri de fiecare clipă, de fiecare oportunitate și necesitate […] M-ai învățat multe lucruri, m-ai făcut o păpușă bună. Datorită ție, sunt liberă acum să fac acest lucru… ”
„Te rog să nu te întristezi, am plecat într-o călătorie lungă pentru a vedea lumea. Îți voi scrie despre aventurile mele.”
Acesta a fost începutul multor scrisori care au urmat. Când Kafka și fetița se întâlneau, el îi citea, plin de compasiune, din aceste scrisori compuse, despre aventurile imaginare ale păpușii iubite. Aceste lecturi au alinat tristețea fetiței. Astfel, Kafka a continuat, timp de trei săptămâni cu lectura scrisorilor, ajungând în fiecare dimineață în parc cu câte un mesaj pentru mica sa prietenă.
Într-o scrisoare, păpușa scria:
„Am ajuns la Londra cu balonul… Englezii sunt foarte ciudați… Toți poartă umbrele, pentru că plouă mereu și bastoane lungi pentru a-și croi drumul prin ceață. Se hrănesc cu brioșe și ceai.”
Kafka va continua să scrie scrisorile care să o consoleze pe fetiță, fascinând-o cu povești despre călătoria incredibilă a păpușii sale, lăsând durerea să dispară în faldurile de vis ale poveștilor inventate de el. Kafka compune o poveste cu tot felul de minuni și călătorii, spunându-i fetiței că păpușa ei a plecat într-o călătorie care va dura toată viața.
Până la acest punct, desigur, fetița nu mai simțea că îi lipsește păpușa. Kafka i-a oferit altceva în schimb, iar timp de trei săptămâni, scrisorile au vindecat-o de nefericirea ei. Ea avea povestea, iar când o persoană are norocul să trăiască în interiorul unei povești, să trăiască în interiorul unei lumi imaginare, durerile acestei lumi dispar. Atâta timp cât povestea continuă, realitatea nu mai există.
Dora spunea că a scris fiecare propoziție cu atenție sporită la detalii, că textul era precis, amuzant și captivant. Păpușa creștea, mergea la școală, cunoștea alte persoane. Continua să o asigure pe fetiță de dragostea ei, dar sugera anumite complicații din viața păpușii care îi făceau imposibilă întoarcerea acasă.
În timp ce crea aceste scrisori, Kafka știa că trebuie să o pregătească pe micuța Elsi pentru ziua în care păpușa îi va dezvălui că nu se va mai întoarce acasă și va dispărea din viața ei pentru totdeauna. Nu știa sigur cum îi va dezvălui această veste. Se străduia să ajungă la un final satisfăcător, îngrijorat că, dacă nu va reuși, vraja magică pe care o crease se va spulbera.
După ce a testat mai multe posibilități, el decide, în cele din urmă, să căsătorească păpușa. Kafka îi descrie tânărul de care păpușa s-a îndrăgostit, petrecerea de logodnă, nunta din țară, chiar și casa în care trăiau acum păpușa și soțul. Și apoi, în final, păpușa își ia rămas bun de la vechea și iubita ei prietenă.
Dar Franz Kafka era bolnav și trăia ultimul an al vieții sale. Pe măsură ce tuberculoza se agrava, Kafka a decis să se întoarcă la un sanatoriu din Praga, unde va muri, în curând, în primăvara anului următor, la vârsta de 41 de ani.
Într-o zi, fetița a primit păpușa înapoi. Înainte de a pleca din Berlin, Franz Kafka i-a cumpărat fetiței o altă păpușă, o păpușă diferită, ca un ultim cadou pentru ea.
Odată cu păpușa cu înfățișarea schimbată, fetița a primit și o scrisoare în care Kafka insista asupra faptului că aceasta era păpușa care îi aparținea. Într-adevăr, arăta altfel, dar în călătoriile sale lungi, păpușa văzuse multe priveliști uimitoare și trecuse prin multe experiențe intense. Viața îi schimbase cu siguranță aspectul. Ultima scrisoare atașată clarifica ceea era cât se poate de evident, aspectul diferit al păpușii: „Călătoriile mele m-au schimbat”.
Mulți ani mai târziu, fetița, devenită adult, a găsit o scrisoare minusculă, îndesată într-o crăpătură, neobservată până atunci, în draga ei păpușă:
“Tot ceea ce iubești vei pierde în cele din urmă. Dar în final, iubirea se va întoarce la tine sub o altă formă.”
Kafka și puterea poveștii
Kafka i-a oferit acestei fetițe ceva mult mai valoros pentru a-i înlocui păpușa pierdută. El i-a oferit o poveste, iar Elsi a uitat de sine și de durerea sa urmărind acea poveste. Înăuntrul lumii imaginare a acestei parabole, durerea din lumea ei reală a dispărut.
Ca persoană foarte bolnavă, Kafka i-a oferit și timpul prețios pe care i l-a dedicat, multe ore în care a imaginat și a scris scrisorile ce urmau să-i fie citite.
„Solidaritatea este sentimentul care exprimă cel mai bine respectul pentru demnitatea unui om.”
Deși nu știm sigur cum s-a întâmplat povestea fetiței și a păpușii pierdute, punctul culminant a fost solidaritatea pe care Kafka a avut-o față de o fetiță tristă, „inventând” pilda păpușii călătoare.
Acțiunile binevoitoare ale lui Kafka ne ajută să vedem importanța reprezentării prin simboluri și a imaginației în procesul transformării durerii.
Povestea a întărit-o pe fetiță, a liniștit-o și, mai ales, i-a micșorat tristețea, pregătind-o pentru separarea dureroasă de păpușa pe care o iubea. Fetița depășise etapa tristeții și era fericită pentru păpușa ei aflată într-o nouă viață.
O notă de pe spatele cărții explică faptul că, potrivit unei biografii a lui Kafka, această întâlnire cu o fetiță care își pierduse păpușa ar fi avut loc în realitate.
Dacă Kafka ar fi un scriitor mai egocentric sau mai puțin deziluzionat de cariera sa literară, probabil ar fi lăsat copii ale acestor scrisori pentru ca publicul său să le poată citi.
Există două lecții înțelepte în această poveste: durerea și pierderea sunt omniprezente chiar și pentru un copil mic. Iar calea spre vindecare este căutarea modului în care iubirea revine la el sub o altă formă.
Durerea trebuie privită ca fiind omniprezentă, o parte inevitabilă a ființei umane. Durerea cuprinde mult mai mult decât pierderea unei persoane dragi, deși aceasta este poate cea mai profundă manifestare a ei. Pierderea păpușii este devastatoare pentru fetiță. Acest lucru îl determină pe Kafka să creeze minunate povești de călătorie și aventură. El a perceput profunzimea durerii ei și de aceea a acordat cât mai mult timp și grijă în crearea acestor scrisori pentru vindecarea fetiței de o experiență traumatizantă.
Atunci când li se deapănă această povestire, ascultătorii, tineri sau bătrâni, sunt invariabil emoționați, izbucnind, uneori, în lacrimi. Nu se știe sigur dacă ea s-a întâmplat vreodată, dacă povestea este reală, dar în mod sigur este o poveste în scopul vindecării și oferă un șablon pentru vindecarea prin povești.
Kafka și puterea cuvintelor
Și cum revine iubirea sub o altă formă? Scrisorile lui Kafka au fost adevăratul dar al iubirii, iar ceea ce în cele din urmă a fost vindecător pentru fetiță a fost relația cu scriitorul care a fost balsamul durerii sale. Cuiva i-a păsat suficient de mult de durerea ei pentru a-i scrie poveștile frumoase despre aventurile păpușii pierdute. Un mare scriitor a putut face acest lucru.
Cât de vindecător este să menții această convingere, că iubirea se va întoarce și este datoria noastră să o recunoaștem în noua ei formă.
Kafka and the traveling doll
© CCC