De ce este celebră

Eroină a mitologiei grecești, renumită pentru frumusețea sa excepțională și cauza războiului troian, Elena ilustrează, în mod tragic, tema responsabilității. Ea apare în Iliada lui Homer (secolul al VIII-lea î.e.n.) și, ulterior, în multe lucrări inspirate din legenda sa.

Frumusețea sa a inspirat artiștii din toate timpurile să o reprezinte, adesea ca personificarea frumuseții umane ideale. Imaginile Elenei au început să apară în secolul al VII-lea î.e.n. În Grecia clasică, răpirea sa de către Paris – sau evadarea alături de el – devenise un motiv popular. În ilustrațiile medievale, acest eveniment a fost adesea descris ca o seducție, în timp ce în picturile renascentiste a fost de obicei descris ca o răpire de către Paris, împotriva voinței sale.

Și astăzi, Elena rămâne imaginea frumuseții feminine, în ceea ce poate fi mai atractiv și mai fatal.

Povestea

Fiica Ledei și a lui Zeus, care o sedusese sub forma unei lebede, Elena era cea mai frumoasă femeie a timpului său. Va fi crescută de Tindareu, regele Spartei. Acesta din urmă, văzându-și fiica adoptivă curtată de zeci de nobili războinici, îi face să jure că se vor uni pentru a-i răzbuna soțul dacă cineva va încearca vreodată să o i-o răpească. Elena îl alege pe Menelau, viitorul rege al Spartei, și trăiește în pace cu el până în ziua în care îl cunoaște pe Paris.

Paris, fiul lui Priam, regele Troiei, și al Hecubei, fusese abandonat la naștere pentru că mama lui visase, înainte de a-l aduce pe lume, că viitorul ei copil va atrage pieirea Troiei. Priam a poruncit slujitorului său Agelaos să-l ucidă, dar păstorul l-a părăsit într-un desiș pe muntele Ida, unde l-a regăsit, după cinci zile, l-a luat cu el acasă, crescându-l ca și cum ar fi fost fiul său și dându-i numele Paris. Crescut ca păstor pe Muntele Ida, Paris a crescut acolo în putere, inteligență și mai ales în frumusețe. Prin puterea și vitejia lui, a ajuns atât de vestit în rândurile poporului, încât i s-a dat numele de Alexandru (adică învingătorul, protectorul). Învingător în jocurile organizate în Troia, este recunoscut de familie și își reia locul în regat, în ciuda avertismentelor Casandrei ale cărei prevestiri nimeni nu voia să le asculte.

În timp ce se afla pe Muntele Ida, Paris a fost ales ca arbitru al frumuseții lor de către Afrodita, zeița iubirii, Hera, zeița căminului și soția lui Zeus și Atena, zeița înțelepciunii. Acestea i-au cerut să o desemneze pe cea mai frumoasă dintre ele dându-i un măr de aur. Paris a ales-o pe Afrodita și pentru a-i mulțumi, zeița a promis că îl va proteja și îi va favoriza  acțiunile romantice.

Întâlnind-o pe Elena, Paris nu putea să nu se îndrăgostească de ea. Datorită intervenției Afroditei, această dragoste a fost în curând împărtășită. Paris a răpit-o, așadar, pe Elena și a dus-o cu el în Troia, unde frumusețea sa era admirată de toți.

Menelau, soțul umilit, a apelat la diverșii regi greci, amintindu-le de jurământul lor. Toți și-au unit forțele și, sub conducerea lui Agamemnon, regele Micenei și fratele lui Menelau, au plecat să o recupereze pe Elena și să răzbune onoarea Greciei. Astfel, a început războiul troian.

Războiul va dura zece ani, va vedea mulți luptători curajoși pierind de ambele părți și se va încheia cu căderea Troiei și exterminarea aproape completă a familiei sale regale. Elena, întoarsă în Sparta, împreună cu soțul ei, va fi mai întâi judecată și apoi, în cele din urmă, absolvită de infidelitate și respectată: ea a fost doar instrumentul zeilor și, în plus, a oferit grecilor ocazia unei mari victorii.

Temele abordate

Tema fundamentală a mitului Elenei este aceea a responsabilității: este sau nu vinovată de războiul troian și de consecințele acestuia?

Această întrebare o aduce pe Elena mai aproape de marii eroi tragici ai tradiției grecești, în special de Oedip și Oreste. Pe de o parte, ea a fost cauza obiectivă a războiului, incapabilă să rămână fidelă soțului ei respingându-l pe Paris. Dar, pe de altă parte, a fost învinsă de Afrodita, atotputernica zeiță a iubirii.

O tradiție spune chiar că Elena era fiica lui Zeus, dar nu a fost adusă pe lume de Leda, ci de Nemesis, zeița răzbunării, cu scopul de a provoca un război și de a reduce numărul oamenilor. Ar fi fost așadar, în orice moment, instrumentul pasiv al voinței divine.

Acest subiect a provocat dezbateri frecvente în rândul oratorilor greci. Retorul Gorgias (487-380 î.e.n.) a compus astfel un Elogiu al Elenei în care o absolvă pe tânără de orice responsabilitate. Mergând mai departe, Isocrate (436-338 î.e.n.) îi oferă chiar recunoaștere, în măsura în care a permis odată cu razboiul troian o victorie grecească și o dominație politică utilă.

De remarcat, de altfel, și contradicția dintre cei doi oratori: dacă Elena nu este responsabilă de război, nu o putem învinovăți mai mult decât să o lăudăm pentru asta. Argumentul lui Isocrate este așadar o sabie cu două tăișuri.

Pe de altă parte, poeții Eschil (525-456 î.e.n.) și Euripide (480-406 î.e.n.) o condamnă pe Elena fără rezerve. Acest lucru nu este surprinzător, în măsura în care lucrările acestor autori consacră apariția noțiunilor de responsabilitate individuală și justiție colectivă.

Astfel, Eschil, în Agamemnon (458 î.e.n.), o atacă pe Elena și face din infidelitatea ei singura cauză a războiului. Cât despre Euripide, acesta a ilustrat în diverse tragedii, printre care Troienii (415 î.e.n.), o Elenă stupidă, cochetă și vanitoasă. Pledând pentru iresponsabilitatea ei, aceasta afirmă că și-a urmat doar pasiunile și vanitatea. Ea merită moartea și doar dragostea lui Menelaus face să fie cruțată.

Ulterior, majoritatea autorilor romani care au tratat subiectul, precum Virgiliu (70-19 î.e.n.) în Eneida sau Seneca (4 î.e.n.-65 e.n.) în Troienii, au condamnat-o de asemenea pe Elena.

A doua temă prezentă în mitul Elenei este cea a importanței frumuseții. Merită ca bărbații să moară pentru ea?

În Iliada, Homer îi arată pe bătrânii din Troia admirând-o pe Elena. Potrivit acestora, războinicii din Troia și Grecia au dreptate să sufere pentru o femeie atât de frumoasă. Totuși, în tradiția greacă, Frumosul și Binele sunt unul și același lucru. Războiul troian capătă astfel aspectul unui război pentru ideal, aproape al unui război religios.

Astfel, simbolic, povestea Elenei se referă la justificarea morții în numele unei mari idei. Este corect să mori sau să ucizi pentru ceva transcendent, ceva abstract? Este bine să-ți pierzi viața pentru o idee care te depășește? Din nou aici dezbaterea este vastă. Soldatul care este ucis pentru libertate, dar și artistul care își consumă forțele în căutarea absolutului sunt oarecum reprezentați de războinicii care luptă din cauza frumoasei Elena.

Elena în artă

În tradiția occidentală, Elena își pierde aura tragică pentru a rămâne doar simbolul frumuseții feminine desăvârșite. Așa apare, în perioada Renașterii, în sonetele lui Clément Marot (1496-1544) sau Pierre de Ronsard (1524-1585).

La Fontaine (1621-1695), în fabula sa „Cei doi cocoși”, o arată ca modelul femeii cochete pentru ai cărei ochi frumoși bărbații sunt gata să lupte. Mai târziu, poetul german Goethe (1749-1832) o va introduce pe Elena în marea sa lucrare Faust. Ea reprezintă atât frumusețea exemplară, cât și idealul artistic. În sfîrșit, scriitorul american Edgar Poe o va celebra în poezia sa To Helen, scrisă în 1832.

Nu trebuie uitată, desigur, opera comică Frumoasa Elena, compusă în 1864 de Jacques Offenbach pe versurile lui Meilhac și Halévy. Elena apare acolo ca o femeie frivolă, cu siguranță o victimă a zeilor, dar abandonându-se cu încântare infidelității pe care ei i-o cer. Atitudinea sa mândră, atunci când întreabă:

Spune-mi, Venus, ce plăcere găsești

Să-mi fac virtutea să decadă în acest fel?

spune multe despre o perfidie pe care unii nu ar ezita să o califice drept „specific feminină”.

Jean Giraudoux, în Războiul Troiei nu va avea loc (1935), arată o Elenă capricioasă și frivolă care l-a urmat pe Paris mai degrabă din plictiseală decât din dragoste,și oarecum împotriva voinței ei. În orice caz, explică Paris, femeile „nu consimt decât la constrângere”. Elena servește doar ca un vag pretext pentru război, hotărât în ​​realitate din motive politice și economice și inevitabil din aceste motive.

În cinema, povestea Elenei a inspirat mai multe „peplumuri” (filme italiene sau americane din seria B, plasate în Antichitate) și mai ales, în 1955, filmul Elena din Troia, coregizat de Raoul Walsh și Robert Wise. De menționat și Viața privată a Elenei din Troia, o comedie burlescă produsă în 1927 de Alexander Korda după Jacques Offenbach.

© CCC