La întrebarea: „Ce se întâmplă după ce murim?" ca și la întrebarea "Ce a fost înainte de începutul universului și ce va fi după sfârșitul lui?” există mai multe răspunsuri contradictorii, dar niciunul nu se impune.
La prima întrebare: Nu se întâmplă nimic.
La a doua întrebare: A existat altceva – de exemplu, o infinitate de istorii, universuri și spirite.
La a treia întrebare: Există Dumnezeu.
Și aceste trei răspunsuri, care ne dezbină atât de puternic, poate nu sunt incompatibile. Puteți argumenta, de exemplu, că, radical diferit de orice ne este permis să ne imaginăm sau să concepem, Dumnezeu scoate lumea din nimic – adică din Sine, unde totul și nimic se confundă pentru totdeauna.
Între început și sfârșit, despre natură, oameni, mersul evenimentelor, știm aproape totul – și în orice caz din ce în ce mai mult. Înainte de început și după sfârșit, este o altă poveste. Nu știm nimic. Nu putem ști nimic.
Un gol. O angoasă. Pare a fi un secret.
(Călăuza rătăciților, Angoasa)
© CCC
Un zeu care ar vrea să distrugă lumile dintr-o dată, n-ar avea de făcut altceva decât să ia materiei forța sa de atracție. Îndată totul se va pierde în ceea ce noi nu vom mai putea numi spațiu, deoarece nu va mai fi spațiu, dat fiind că doar mișcările și deplasările materiei îi dau existență.
(Marea Lege, gravitația universală și forța centripetă, 1933)
Lumea este plina de carti minunate pe care nimeni nu le citeste.
Macrocosmosul și microcosmosul sunt construite exact pe același model.
© CCC
Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența, inteligența are limitele ei, prostia, nu.
Fără îndoială, în această a treia perioadă ne aflăm astăzi, iar accelerarea expansiunii universului care a urmat perioadei de expansiune lentă ar putea fi responsabilă pentru separarea stelelor în nebuloase extragalactice.
© CCC
Universul este un rezervor aproape neatins de valori si de semnificatii, iar un om nu trebuie sa-si piarda vlaga pentru ca nu-l poate masura.
Dacă lumea a pornit de la o singură cuantă, noțiunile de spațiu și timp nu mai au nici un sens la început; [cele două noțiuni] capătă sens numai atunci când cuanta originală s-a divizat într-un număr suficient de mare de cuante.
Principiile termodinamicii, din punct de vedere al teoriei cuantice, ar putea fi enunțate astfel:
(1) Suma totală a energiei este distribuită în cuante discrete.
(2) Numărul cuantelor distincte crește în permanență.
Dacă mergem înapoi în timp, vom găsi din ce în ce mai puține cuante, până la momentul la care Universul era alcătuit din câteva sau chiar dintr-o singură cuantă.
Dacă astrele erau imobile, timpul și spațiul n-ar mai fi existat.
(Marea Lege, gravitația universală și forța centripetă, 1933)
M-am săturat pînă peste cap de acest Vademecum al Contribuabilului.
(Pendulul lui Foucault)
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.