Gaston Bachelard

Gaston Bachelard, 27 iun. 1884 – 16 oct. 1962, filozof, epistemolog și critic literar francez, considerat întemeietorul criticii literare moderne. A trăit 78 de ani.

Filozof francez al științei, poeziei, educației și timpului, a fost director al Institutului de Istorie și Filosofie a Științei și Tehnologiei (IHST), unul dintre principalii reprezentanți ai școlii franceze de epistemologie istorică.

S-a născut în Bar-sur-Aube, Champagne-Ardenne, Franța, într-o familie modestă. După ce a studiat ingineria, a început să pregătească o licență în filosofie în 1920, apoi un doctorat în 1927 și a devenit profesor.

Este cunoscut pentru faptul că a fost inventatorul psihanalizei cunoașterii obiective și pentru că a studiat relația dintre știință și literatură.

Renumit epistemolog, a explorat căile neașteptate ale marilor descoperiri științifice în fizică și chimie de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Percepând rezistența la evoluții, a inventat, în Formarea spiritului științific, „psihanaliza cunoașterii obiective”, inspirată din opera lui Carl Gustav Jung.

A avut contribuții în domeniile poeticii și filosofiei științei. În aceasta din urmă a introdus conceptele de obstacol epistemologic și ruptură epistemologică.

Gaston Bachelard a introdus conceptul de obstacol epistemologic pentru a înțelege și analiza obstacolele din calea cunoașterii științifice constituite de aprioricul (înaintea oricărei experiențe) noțional legat de cunoaștințele preexistente, de natură intelectuală sau metaforică și psihologică, care seduc spiritul cercetătorilor și al elevilor, dar îi împiedică să progreseze în cunoașterea fenomenelor.

În Filosofia lui nu (La Philosophie du non) consideră că obstacolele variază în funcție de experiența subiectului, astfel încât el creează conceptul complementar de „profil epistemologic” pe care îl aplică exemplelor extrase din logică, fizică, chimie sau matematică, fără a ezita să se bazeze pe profilul său personal.

Bachelard reînnoiește abordarea filosofică și literară a imaginației, din punctul de vedere al creației. Este interesat de poeți și scriitori (printre alții Lautréamont, Edgar Allan Poe, Novalis, Henri Bosco), pictori (Marc Chagall, Claude Monet, Jean Revol), sculptori și gravori (Louis Marcoussis, Albert Flocon), simbolism sau alchimie.

El pune la îndoială relația dintre literatură și știință, adică între imaginație și raționalitate. Ele pot fi conflictuale sau complementare. O imagine cu o puternică forță afectivă va provoca iluzii pentru omul de știință (imaginea focului, de exemplu, poate obstrucționa cunoașterea electricității). Dar aceeași imagine va produce efecte neașteptate și supraîncărcate poetic în literatură: puterea sa de fascinație va fi foarte importantă (la Novalis sau Hölderlin de exemplu pentru imaginea focului).

Reveria poetică „simpatizează” intim cu realitatea, în timp ce abordarea științifică este „antipatică”: se distanțează de sarcina afectivă a realității.

În conformitate cu atenția acordată noilor căi de creație și invenție, Bachelard concepe un timp discontinuu format din momente independente unul de celălalt, în dialog critic cu filosofia bergsoniană și bazat pe lucrarea Siloë a prietenului său Gaston Roupnel.

A influențat mulți filosofi francezi ulteriori, printre care Michel Foucault, Louis Althusser, Dominique Lecourt și Jacques Derrida, precum și sociologii Pierre Bourdieu și Bruno Latour.

Pentru Bachelard, obiectul științific ar trebui să fie construit și, prin urmare, diferit de științele pozitiviste; cu alte cuvinte, informația este în continuă construcție. Empirismul și raționalismul nu sunt privite ca dualism sau opoziție, ci complementare, prin urmare, studiile a priori și a posteriori, sau cu alte cuvinte rațiunea și dialectica, fac parte din cercetarea științifică.

Opere principale:

Studiu asupra evoluției unei probleme de fizică: propagarea termică în solide, 1928; Valoarea inductivă a relativității, 1929; Pluralismul coerent al chimiei moderne, 1932; Intuiția momentului, 1932; Noul spirit științific, 1934; Dialectica duratei, 1936; Experiența spațiului în fizica contemporană, 1937; Psihanaliza focului, 1938; Apa și visele, eseu asupra imaginației materiei, 1941; Aerul și reveriile, eseu asupra imaginației mișcării, 1943; Pământul și reveriile, eseu asupra imaginației forțelor, 1948; Pământul și reveriile repaosului, eseu asupra imaginilor intimității, 1948; Raționalismul aplicat, 1949; Poetica spațiului, 1957; Poetica reveriei, 1960; Flacăra unei lumânări, 1961.

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.