Georges Clemenceau

Georges Benjamin Clemenceau, 28 sept. 1841 – 24 nov. 1929, medic, politician francez, lider al Partidului Radical, orator de prestigiu. Prim-ministru al Franței (1906-1909, 1917-1920), președinte al Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920), unul dintre autorii Tratatului de Pace de la Versailles (1919), membru al Academiei Franceze din 1918. A trăit 88 de ani.

Georges Clemenceau s-a născut în 1841 la Mouilleron-en-Pareds, în Vendée. Asemenea tatălui său, a studiat medicina. Și-a obținut doctoratul în 1865 și a practicat medicina timp de aproape douăzeci de ani. Apoi s-a îndreptat către politică.

Deși medic, totuși, Georges Clemenceau s-a distins, mai întâi, în calitate de jurnalist, publicând celebrul articol „J’accuse” al lui Zola în cotidianul său L’Aurore.

Deputat cu un verb la fel de redutabil ca și pana, s-a impus ca lider al Partidului Radical. A combătut atât de bine politica colonială a lui Jules Ferry, încât l-a obligat să demisioneze. Apoi, acest „asasin al ministerelor” a devenit senator începând din 1902 și președinte al Consiliului, din 1906 până în 1909, asigurând separarea Bisericii de Stat, reprimând grevele, dar creând Ministerul Muncii.

Poincaré l-a readus la putere, fără să vrea, în 1917. Sprijinind efortul de război (i-a arestat pe „defetiștii” Caillaux și Malvy), Clemenceau a reușit totuși să mențină supremația puterii civile asupra puterii militare.

[Defetism: infracțiune care constă în lansarea, răspândirea sau publicarea, în timp de război, de zvonuri sau informații false, exagerate sau tendențioase, relativ la situația economică, politică și socială a țării.]

În ciuda popularității sale extreme (a fost ales membru al Academiei Franceze în urale), Clemenceau nu a fost ales pentru președinția Republicii, în 1920, de către parlamentari, pe care spectrul puterii personale al lui Clemenceau îi speria. Cu un gust amar, dezamăgit, Clemenceau își va continua călătoriile și scrisul.

Opere principale:

Demostene, 1926, un studiu despre Demostene și soarta Greciei a cărei instabilitate politică i-a compromis independența; La izvoarele gândirii vii (Aux sources de la Pensée Vive), 1926; În seara gândului meu (Au soir de la pensée), 1927, un fel de testament filosofic; Claude Monet și nuferii (Claude Monet et les Nymphéas), 1928;

– memorii: Măreția și amărăciunile unei victorii (Grandeurs et misères d’une victoire), 1930 (neterminată).