Citate Celebre Cogito
Citate Celebre & Enciclopedie

Arta

Gustav Klimt și muza lui secretă


Imaginează-ți o lume în care pictura nu este doar culoare pe pânză, ci o bijuterie strălucitoare din aur pur, plină de mister și senzualitate. La sfârșitul secolului al XIX-lea, în inima Vienei imperiale, un artist nonconformist a îndrăznit să spargă tiparele tradiționale și să schimbe pentru totdeauna istoria artei. Numele lui este Gustav Klimt, creatorul unora dintre cele mai recognoscibile și fascinante capodopere ale lumii moderne.

Puțini artiști au reușit să captureze spiritul unei epoci atât de intens precum Gustav Klimt. Lider al mișcării Secesiunea Vieneză, Klimt a fost un vizionar care a îmbinat simbolismul, erotismul și decorațiunile opulente într-un stil unic, inconfundabil. Supranumit pictorul aurului, operele sale au scandalizat societatea conservatoare a vremii, devenind, ulterior, simboluri universale ale frumuseții.

Ce au în comun mozaicurile bizantine, tradițiile artistice japoneze și psihologia freudiană? Răspunsul se află în opera unui singur geniu, Gustav Klimt. Într-o Vienă aflată la răscrucea dintre tradiție și modernitate, Klimt a redefinit arta portretului și a creat un limbaj vizual care fascinează și astăzi milioane de oameni.

Gustav Klimt a fost unul dintre întemeietorii simbolismului austriac și un lider al mișcării  artistice Wiener Sezession. A produs un mare număr de uleiuri, desene și picturi murale. Printre subiectele sale se regăsesc imagini de femei fatale, portrete și nuduri. A creat, de asemenea, alegorii stilizate și peisaje.

Opera sa reflectă cultura vieneză fin de siècle, cu notele ei de tensiune psihologică, erotism și decadență. Printre sursele de inspirație ale lui Klimt se numără arta egipteană, bizantină, cea a Evului Mediu european, Albrecht Dȕrer și simboliști moderni precum Max Klinger, Franz von Stuck și Fernand Khnopff.

Stilul său se caracterizează printr-o eleganță decorativă, o predilecție pentru auriu, aplatizarea și ritmicizarea formelor. Lucrările sale sunt încărcate de senzualism și tratează, adesea, iubirea și moartea.

Când spui Gustav Klimt, spui aur, pasiune și eleganță. Celebrul pictor austriac a transformat pânza într-o simfonie de forme geometrice și emoții umane profunde, oferindu-ne capodopere nemuritoare precum Sărutul. Dar care este povestea omului din spatele strălucirii picturilor sale?

Gustav Klimt, pictor, decorator, designer și grafician austriac, figură centrală a mișcării Art Nouveau, lider al avangardei vieneze și unul din fondatorii mișcării artistice Secesiunea vieneză, s-a născut pe 14 iulie 1862, la Baumgarten, una din suburbiile Vienei, într-o familie modestă din Viena, Austro-Ungaria. Arta lui a contribuit în mare măsură la declanșarea uneia din cele mai mari revoluții din istoria artei.

Tatăl său, de profesie giuvaergiu (aurar), era originar din Cehia. Gustav s-a dovedit de timpuriu talentat la desen, la 14 ani reușind la examenul de admitere la Școala de Arte Aplicate și Meserii din Viena (Kunstgewerbeschule). Doi ani a frecventat cursurile acestei școli, între 1876 și 1882/1883, unde s-a format ca pictor și decorator și, concomitent, învața pictura în atelierul maestrului Ferdinand Laufberger.

În 1897, a fost unul dintre fondatorii și primul președinte al Secesiunii vieneze (Wiener Secession), un grup de artiști care s-a desprins de Academia oficială de arte pentru a promova modernismul.

În privința stilului artistic, este renumit mai ales pentru „Perioada aurie”, în care a folosit foița de aur, motive bizantine, linii curbe și o intensă senzualitate feminină. A fost, de asemenea, mentorul pictorului austriac Egon Schiele, care alături de Gustav Klimt și Oskar Kokoschka, este considerat unul din cei mai importanți reprezentanți ai artei vieneze moderne.

Dintre operele sale celebre sunt de amintit: Sărutul (1907–1908), Portretul Adelei Bloch-Bauer I (1907), Iudita și Capul lui Olofern (1901), Friza lui Beethoven (1902), Domnișoara Emilie Flöge (1902).

A încetat din viață la Viena, pe 6 februarie 1918, în urma unui atac cerebral și a pneumoniei, având o uriașă influență în posteritate asupra artelor vizuale moderne.

Fiul unui aurar care a reușit să scandalizeze moravurile vieneze

Era dificil să fii controversat în Viena de la sfârșitul secolului al XIX-lea (“fin de siècle“). Nu era chiar o situație în care „totul este permis” în capitala austriacă a anilor 1890, dar în zona Ringstrasse, faimosul bulevard circular cu o lungime de 5,3 km care încadrează centrul istoric (Innere Stadt) al Vienei, plutea în aer un miros aproape permanent de feromoni, iar atmosfera orașului vibra de tensiune erotică, intrigi și descărcări emoționale.

Domeniile artei, muzicii, vieții de noapte și chiar ale psihanalizei erau impregnate de erotism: piesele de teatru ale lui Arthur Schnitzler sfidau limitele, iar Sigmund Freud punea responsabilitatea pentru anxietatea socială generalizată pe seama represiunii sexuale și a refuzului de a ceda în fața dorinței. Până și orchestrațiile somptuoase ale lui Gustav Mahler păreau să poarte amprenta unei plăceri intime, aproape sexuale.

Între aur și revoltă: universul lui Gustav Klimt

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Viena era un oraș al contrastelor puternice, prins între rigorile unui imperiu conservator și efervescența unor idei noi, revoluționare. În acest climat tensionat a apărut un artist care a îndrăznit să transforme pictura dintr-o simplă reprezentare a realității într-o bijuterie strălucitoare, plină de mister și emoție. Numele lui era Gustav Klimt. Prin stilul său inconfundabil, a sfidat regulile academice ale vremii și a deschis drumul către arta modernă, lăsând în urmă capodopere care fascinează și astăzi prin opulență și profunzime psihologică.

Drumul lui Klimt către statutul de simbol al artei moderne a început printr-un act de curaj. Format inițial ca un pictor tradițional de succes, a simțit la un moment dat că normele rigide ale epocii îi sufocă creativitatea. Astfel, în anul 1897, a devenit liderul și unul dintre fondatorii mișcării Secesiunea Vieneză, un grup de artiști rebeli care militau pentru libertatea totală de expresie. Sub deviza „Fiecărei epoci, arta ei, iar artei, libertatea ei”, Klimt a început să experimenteze, renunțând la perspectivele clasice în favorarea unor compoziții plate, extrem de decorative.

Această căutare artistică a culminat cu celebra sa „Perioadă de aur”, inspirată în mare parte de o călătorie la Ravenna, unde a fost profund impresionat de mozaicurile bizantine. Klimt a început să integreze foiță autentică de aur și argint direct pe pânză, îmbinând strălucirea metalului prețios cu forme geometrice complexe și motive organice.

Din această etapă s-au născut cele mai cunoscute lucrări ale sale, precum Portretul Adelei Bloch-Bauer I și legendarul tablou Sărutul. În aceste opere, aurul nu este folosit doar pentru a etala bogăția, ci devine un spațiu sacru, atemporal, în care personajele par suspendate între vis și realitate.

Gustave Klimt, Sărutul, 1907-1908, ulei pe pânză, 180 x 180 cm. Colecția Galeria Belvedere a Austriei, Viena. Singurele reprezentări corporale sunt chipurile și mâinile celor doi îndrăgostiți care se îmbrățișează pe un pat de flori. În ciuda frumuseții scenei, cuplul se află pe marginea unei stânci. Fundalul este ascuns de auriul ce unifică simbolic întreaga compoziție. 

Portretul Adelei Bloch-Bauer I este unul dintre numeroasele portrete dedicate de Klimt frumuseților din înalta societate vieneză. Adela era un personaj monden, înstărit, personificarea feminității educate și intelectuale. Stilul tabloului se inspiră din tradiția portretelor în mozaic ale figurilor imperiale bizantine, cu estetica lor aurită, bogat împodobită. Figura delicată este încastrată în fundal și în rochia luxoasă. Modelul se uită în afara cadrului tabloului, înspre privitor, chipul ei ieșind în evidență din decorul intens ornamentat.

Gustav Klimt, Portretul Adelei Bloch-Bauer I, 1907, ulei, argint și aur pe pânză, 138×138 cm, New Galery, New York

Dincolo de strălucirea vizuală, arta lui Klimt a fost profund ancorată în explorarea psihologiei umane, într-o epocă în care Sigmund Freud punea bazele psihanalizei tot la Viena. Tema centrală a creației sale a fost figura feminină, prezentată fie ca o muză eterică, fie ca o forță a naturii, puternică și misterioasă.

Curajul de a aborda deschis senzualitatea, ciclul vieții și al morții a stârnit numeroase scandaluri în societatea conservatoare vieneză, multe dintre lucrările sale fiind criticate sau chiar respinse la vremea respectivă. Cu toate acestea, Klimt nu a făcut compromisuri, continuând în ultimii ani de viață să experimenteze cu o paletă cromatică explozivă, renunțând treptat la aur în favoarea culorilor vibrante.

Stilul lui Klimt este simbolic și decorativ

Lucrările sale se caracterizează printr-un colorit îndrăzneț și elemente decorative aurii. Stilizare excesivă, eleganță somptuoasă și întrepătrunderea figurilor umane cu obiectele. Subiectele sale erau extrem de dramatice și pline de erotism.

Gustav Klimt, artistul care a pictat cu aur

Artistul austriac Gustav Klimt nu a fost doar una dintre figurile de marcă ale artei vieneze de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ci și unul dintre fondatorii mișcării artistice cunoscute sub numele de Secesiunea Vieneză. Ireverențioasă și surprinzătoare, opera lui Klimt, maestrul aurului, avea să devină în cele din urmă una dintre cele mai căutate piese la casele de licitații din întreaga lume.

Născut în orașul austriac Baumgarten, Gustav Klimt rămâne unul dintre cei mai renumiți pictori ai timpului său, iar opera sa a fost descrisă de mulți critici de artă ca fiind una dintre cele mai originale de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Pentru a picta tablourile sale, Klimt a folosit o mare varietate de tehnici: a folosit pe scară largă foița de aur, tempera și vopseaua în ulei și a reprezentat pe pânzele sale figuri languroase care adesea par să plutească (artistul a obținut acest efect în mare parte pentru că aproape toate modelele sale au pozat întinse pe un pat sau divan). Să aprofundăm viața și opera acestui artist singular.

Un succes timpuriu

Faptul că tatăl său era meșteșugar a contribuit la dezvoltarea timpurie a înclinațiilor artistice ale tânărului Gustav. Talentul băiatului a fost răsplătit în 1876, când a câștigat o bursă pentru a studia la Școala de Arte și Meserii din Viena. Acolo a studiat sub îndrumarea lui Michael Rieser, Ludwig Minnigerode, Karl Hrachowina și Hans Makar, pictorul vienez la modă pe care Klimt îl admira.

Un an mai târziu, în 1877, fratele său Ernst a fost și el admis la școală și, împreună cu un alt coleg de clasă, Franz Matsch, au fondat un colectiv numit Compania Artiștilor. Până în 1880, tinerii lucrau deja la primele lor comenzi, precum decorarea curții interioare a Muzeului Kunsthistorisches din Viena, tavanele Palatului Sturnany, tot din capitala Austriei, și cele ale stațiunii balneare Carlsbad din Cehoslovacia. Chiar și regele Carol I al României le-a comandat să decoreze scara castelului său, Peleș.

În 1888, datorită muncii sale în decorarea auditoriului Teatrului Burg din Viena, Klimt a primit Ordinul de Aur pentru Merit din partea împăratului Franz Joseph I însuși și a devenit membru de onoare al universităților din München și Viena.

Aceste distincții au îmbunătățit semnificativ situația financiară a artistului, permițându-i să trăiască mai confortabil după moartea tatălui său și a fratelui său Ernst, în 1892. Moartea fratelui său, coroborată cu despărțirea de partenerul său Franz Matsch, a marcat o schimbare definitivă în stilul lui Klimt, care de atunci încolo a îmbrățișat simbolismul și impresionismul.

Anul 1889 a marcat un punct de cotitură în opera lui Klimt. În timpul unei călătorii în Europa, artistul a descoperit tehnicile de încrustare cu aur și, fascinat, a început rapid să aplice această nouă tehnică propriilor picturi.

La scurt timp după aceea, în primul deceniu al anilor 1890, Klimt a întâlnit-o pe femeia cu care își va petrece restul vieții: creatoarea de modă Emilie Louise Flöge. Deși relația tumultoasă a cuplului (artistul i-a fost în mod repetat infidel lui Emilie) a făcut obiectul unor dezbateri aprinse în rândul istoricilor, se pare că este bine documentat faptul că au avut paisprezece copii împreună.

Erau puțini cei cărora le plăcea opera lui Klimt

Klimt a fost unul dintre fondatorii și președintele unui grup de artiști numit Secesiunea Vieneză, ai cărui membri publicau revista Ver Sacrum (La Sagrada Primavera) / Primăvara Sfântă pentru a-și prezenta lucrările.

Apărând ca o alternativă independentă la artiștii susținuți de Academia Vieneză, obiectivele Secesiunii (care a adoptat-o ​​pe zeița greacă Atena drept simbol) erau de a promova tinerii artiști și de a expune unele dintre lucrările produse în străinătate.

Spre deosebire de alte grupuri avangardiste, Secesiunea nu a redactat niciodată un manifest și nu a avut o direcție artistică specifică: printre membrii ei se numărau pictori naturaliști, realiști și simboliști. Deși lucrările acestor artiști transgresivi nu au fost bine primite de public (dimpotrivă), au primit totuși un anumit sprijin oficial, ceea ce le-a permis membrilor săi să construiască o sală de expoziții. În ciuda tuturor acestor lucruri, Klimt avea să părăsească în cele din urmă acest grup în 1908.

În 1894, Universitatea din Viena i-a comandat lui Klimt să picteze tavanul Aulei Magna (Sala Mare). Cu toate acestea, lucrările create de Klimt pentru acest proiect, Filosofie, Medicină și Jurisprudență, au primit numeroase critici, multe chiar etichetând abordarea artistului ca fiind indecentă. Copleșită de avalanșa de proteste provocate de picturi, universitatea a decis să nu le expună, iar Klimt a refuzat ulterior să accepte alte comenzi (din păcate, aceste lucrări au fost distruse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial).

Continuând în stilul său provocator, Klimt a pictat Nuda Veritas (Adevărul gol) în 1899, o lucrare menită să fie o invectivă la adresa criticilor săi mai conservatori. În acest sens, poetul german Schiller i-a spus: „Dacă nu poți mulțumi pe toată lumea cu meritele și arta ta, mulțumește-i pe câțiva. A mulțumi pe mulți este rău.”

Beethoven, femeile și aurul

În 1902, Klimt a prezentat una dintre cele mai faimoase lucrări ale sale la cea de-a 14-a expoziție a mișcării Secesiunea vieneză*: Friza Beethoven. Friza, cu care Klimt intenționa să aducă un omagiu sincer operei compozitorului german, îi întâmpina pe toți vizitatorii care intrau în pavilion. Măsurând 34 de metri lățime și 2 metri înălțime, friza monumentală nu a fost bine primită de public care a considerat lucrarea „neplăcută”. De fapt, expoziția s-a dovedit a fi, în cele din urmă, un eșec. Friza nu a mai fost expusă publicului până în 1986 și poate fi văzută acum în Clădirea Secesiunii vieneze.

Influența mozaicurilor bizantine, pe care artistul le văzuse în timpul unei călătorii în orașul italian Ravenna, s-a dovedit fundamentală pentru opera lui Klimt, făcând din figura feminină, senzualitate și aur elementele principale ale stilului său.

Odată cu o lucrare inspirată din Biblie, Iudita și capul lui Olofern, pictată în 1901, aurul a început să predomine în majoritatea picturilor sale. Cu această pictură, artistul a început cea mai faimoasă perioadă artistică a sa, în care și-a decorat toate lucrările cu foiță de aur, ceea ce l-a transformat, în cele din urmă, într-unul dintre principalii exponenți ai mișcării artistice Art Nouveau.

De atunci încolo, cele mai importante teme pentru artist au fost sexualitatea, feminitatea, dragostea și moartea. Pe lângă înfrumusețarea picturilor sale cu foiță de aur, Klimt a folosit și foiță fină de argint, așa cum se poate vedea în lucrarea sa din 1904, Șerpi de apă.

Această perioadă a fost foarte prolifică pentru artistul austriac, iar în acești ani a creat unele dintre cele mai faimoase și iconice lucrări ale sale, precum portretul Adelei Bloch-Bauer I (1907) și, mai presus de toate, Sărutul (1908), lucrarea pentru care este renumit în întreaga lume.

Vânzări record

În 1911, Klimt a primit premiul întâi la Expoziția Universală de la Roma pentru lucrarea sa Viață și moarte. Dar ghinionul avea să se abată curând asupra artistului. După moartea mamei sale în 1915 și după ce a suferit un atac de cord, pneumonie și gripă, Klimt a murit pe 6 februarie 1918. Pe patul de moarte, pictorul a întrebat de Emilie, femeia cu care nu a vrut niciodată să se căsătorească, dar cu care și-a împărtășit viața.

Klimt a lăsat un număr considerabil de lucrări neterminate în studioul său, multe dintre ele fiind confiscate, ani mai târziu, de naziști.

În general, unele dintre lucrările lui Klimt aveau să doboare recorduri de vânzări la cele mai importante case de licitații din lume la ani după moartea sa. De exemplu, în noiembrie 2003, pictura sa Peisaj la Attersee (1901) s-a vândut cu 29 de milioane de dolari, o cifră care avea să fie în curând eclipsată de vânzarea altor lucrări, precum primul portret al Adelei Bloch-Bauer, care în 2006 a fost vândut la Neue Galerie din New York pentru 135 de milioane de dolari, depășind recordul stabilit de Băiatul cu pipă (1905) de Picasso, care se vânduse pe 5 mai 2004 pentru 104 milioane de dolari.

Fără îndoială, Gustav Klimt este considerat una dintre cele mai influente figuri din arta contemporană, un artist care, în ciuda succesului și faimei obținute în lumea culturală a orașului său, a preferat să-și reinventeze stilul și să se lase ghidat de sentimente în pictura sa. Spre sfârșitul vieții, sănătatea sa a cedat, iar artistul a decis să-și dedice puținele puteri rămase pictării ultimei sale opere, Viață și Moarte. Știa că, și dacă ar părăsi această lume, opera sa va dăinui pentru totdeauna.

Gustav Klimt și muza secretă, Emilie Louise Flöge

Emilie Louise Flöge s-a născut la Viena, pe 30 august 1874 și a murit pe 26 mai 1952. A fost fondatoarea unui salon de modă și o faimoasă creatoare de modă, femeie de afaceri și partenera de viață a pictorului austriac Gustav Klimt.

Împreună cu surorile sale (Helene și Pauline), a deschis in 1904 (sau 1894/1906, după diverse surse) salonul de haute couture Schwestern Flöge pe bulevardul Mariahilfer Straße din Viena.

A fost o pionieră a modei progresiste, creând rochii largi, fără corset (Stilul Reformkleid, adică Stilul reformat), influențate de mișcarea artistică Secesiunea vieneză și de designeri precum Kolo Moser.

După evenimentele din 1938 (Anschluss), salonul și-a pierdut o mare parte din clientelă și s-a închis, Emilie continuând să lucreze din apartamentul său. În 1945, o parte din colecțiile sale și obiecte din moștenirea lui Klimt au fost distruse într-un incendiu.

Relația cu Gustav Klimt

Cei doi s-au apropiat după ce fratele lui Klimt s-a căsătorit cu sora lui Emilie, Helene. Au avut o relație de o viață, bazată pe un parteneriat artistic și afectiv profund, petrecând verile împreună pe malul Lacului Attersee.

Gustav și Emilie

Gustav Klimt a imortalizat-o în celebrul tablou iconic Portretul lui Emilie Flöge (1902), aflat astăzi la Wien Museum.

Emilie Louise Flöge (1874-1952) a rămas în amintirea celor ce i-au fost contemporani ca o persoană tenace și misterioasă, cu o siluetă longilină și sinuoasă, mulată într-o rochie de culoarea păunului și cu un chip aureolat de un păr roșu aprins.

O pictură emblematică pentru opera lui Gustav Klimt, executată în 1908, dar nu singura, căci din 1891, data începutului relației lor, va crea alte câteva portrete ale ei și o serie de fotografii, extrem de semnificative pentru înțelegerea artei sale unice și a modului în care, asemenea unui alchimist și a unui bizantin, a reinterpretat motive și modele pentru a le reuni pe toate în mitologia sa personală, în această estetică în care corpurile femeilor pe care le-a iubit atât de mult se îmbină cu germinarea plantelor și florilor, în marele creuzet al unei naturi sacre.

Cu doisprezece ani mai tânără decât el, Emilie Floge era de formație croitoreasă. A creat o școală de croitorie împreună cu surorile sale Helene și Pauline și, mai târziu, și-a fondat propria casă de modă. Foarte repede, eleganța ei naturală și talentul de designer i-au adus succesul. Buticul La surorile Flöge, situat pe una dintre cele mai elegante străzi ale Vienei, a devenit o mecca a modei. Emilie a îmbrăcat toată Viena, căutând cu îndrăzneală idei noi în Europa, în special la Paris, și frecventând figuri precum Coco Chanel.

Helene, sora lui Emilie, fiind căsătorită cu Ernst, fratele lui Gustav Klimt, lui Klimt i-a fost ușor să o cunoască pe Emilie și foarte repede să cadă pradă farmecelor ei.

Se temea să nu jignească înalta societate vieneză, care, întâmplător, îi urmărea cu interes opera? Oare statutul său ambiguu de cumnat al Helenei l-a împiedicat să-și recunoască public dragostea pentru sora acesteia? Biografii lui Klimt nu au ajuns la o concluzie definitivă cu privire la natura relației lor.

Discret și prudent la Viena și, mai presus de toate, un mare seducător, Gustav a găsit în cele din urmă această situație ambiguă confortabilă. O situație care a făcut-o pe Emilie modelul său cel mai des pictat și, în același timp, o amantă iubită în secret, căreia nu i-a cedat niciodată, preferând să o plaseze în domeniul idealului. Și-a satisfăcut dorințele amoroase în compania a numeroase femei, atât din înalta societate vieneză, cât și din elită, așa cum a fost cazul Almei Mahler, pe care a urmărit-o cu atâta ferocitate încât ea, deși îndrăgostită cu pasiune de el, dar cu un temperament rebel, a decis să fugă…

Tată a treisprezece copii nelegitimi, ar fi avut timp să se dedice Emiliei? Legătura stranie care i-a unit timp de mai bine de douăzeci de ani a făcut-o pe Emilie „muza eternă”, după cum spunea fiul unuia dintre cei mai devotați colecționari ai săi, și de neînlocuit.

Corpul lui Emilie servea drept receptacul, sau mai degrabă de relicvariu păgân, pe care Klimt îl trata ca pe o piatră prețioasă, încrustată în aur.

Gustav Klimt, Domnișoara Emilie Flöge, 1902, ulei pe pânză, 181 x 84 cm. Colecția Muzeului Wien, Viena

Gustav Klimt și Emilie Flöge în grădina vilei Oleander, lângă Lacul Attersee din Austria. Colecție privată. Gustav este îmbrăcat în obișnuita sa robă monahală amplă, iar Emilie, ca de obicei, într-o rochie lungă.

„Nu sunt interesat de mine ca «obiect de reprezentare», ci de alte ființe, în special de femei, și cu atât mai mult de alte apariții.” Gustav Klimt

Frumusețea ei, locul ei în societatea timpului și personalitatea ei misterioasă, pe care a cultivat-o cu măiestrie (pozele ei din „reportajele” lui Klimt dezvăluie feminitatea ei fascinantă, pe care a știut să și-o evidențieze), au fost o sursă constantă de inspirație pentru pictor.

Influențat de timpuriu de arta bizantină, a transformat-o pe Emilie, precum și pe alte modele, în Salomeea și Iudita, Circe și regine orientale, înconjurându-le cu aur și emailuri iluzorii, adesea înghețându-le în ipostaze sacre.

Emilie a fost martora apogeului acestui stil pictural magistral, ca de bijutier, în care Klimt a devenit maestru cu cea mai faimoasă lucrare a sa, Sărutul, pentru care criticii au susținut că ea a fost modelul.

Nicio altă lucrare a acestui secol nu a fost atât de celebrată ca aceasta, în care îndrăgostiții schimbă un sărut în timp ce o cascadă de aur îi învăluie și îi învelește într-o mantie împodobită cu pietre prețioase.

Dar dimensiunea erotică, una dintre semnăturile artistului, constantă și ferventă, apare subtil, aproape subliminal, în picturile dedicate iubitei sale divine. Oare își revărsa atunci întreaga forță a dorinței sale neîmplinite pentru ea în picturile pe care i le dedica? Cu siguranță. Căci erotismul Emiliei, femeia-liană, este întotdeauna vizibil în opera sa.

Este, de asemenea, posibil ca majoritatea marilor sale figuri feminine, care îi punctează opera, să împrumute de la Emilie – adesea aceeași coafură, aceeași privire, aceeași mișcare a corpului – ca și cum Klimt ar fi vrut să se întoarcă mereu la cea pe care a desemnat-o drept figura cea mai arhetipală a dorințelor sale.

Trebuia, deci, ca ea să fie fizic inaccesibilă? A fost într-adevăr tabuul sau interdicția burgheză a unei societăți care se agăța de ea însăși, trăind ultimele lumini ale unei epoci apuse, care l-a împiedicat să recunoască public această legătură? Pare îndoielnic. Ideea mai plauzibilă este că Emilie a jucat rolul muzei inaccesibile, cu atât mai inaccesibilă cu cât Klimt o vedea frecvent, călătorea cu ea și îi vizita regulat familia și această distanță fizică dintre ei i-a permis să-și îndeplinească dorința de autorealizare, departe de iubirile și cuceririle sale trecătoare.

Corpul lui Emilie a servit astfel drept receptacul, sau mai degrabă, drept relicvariu păgân, pe care l-a tratat ca pe o piatră prețioasă, încrustată în aur, într-o lucrare de bijutier la care fratele său îl încita în mod regulat.

Asociind aurul nepieritor cu natura biologică, care este inerent perisabilă, Klimt își dezvăluie dorința pentru o fuziune a sufletelor, o dorință care transcende confesiunile sale private: „Nu sunt interesat de mine ca «obiect de reprezentare», ci de alte ființe, în special de femei, și cu atât mai mult de alte apariții”, recunoaște el. Acest mod de a fi, atât de drag pictorului, explică relația unică pe care a împărtășit-o cu Emilie.

Deschis tuturor „aparițiilor” care ar fi putut apărea în viața sa, acesta păstrează un spațiu secret și sacru pentru Emilie, care împărtășește și ea această libertate interioară pe care Klimt o profesează.

O fotografie de Moriz Naehr, realizată în 1910, îi înfățișează pe cei doi din față și din profil, dezvăluindu-și adevărata identitate, exact așa cum erau: liberi și diferiți, atipici în societatea structurată a Vienei.

Gustav este îmbrăcat în obișnuita sa robă monahală amplă, menită să-i ascundă fizicul brutal, impunător, asemănător unui căpcăun, în timp ce Emilie este înfățișată din profil, purtând și ea o rochie lungă. Pozițiile lor sunt izbitoare prin faptul că amândoi par a fi luați de vânt sau de o energie puternică – tocmai energia pe care artistul caută să o surprindă în opera sa.

Dacă se iau în considerare portretele executate înainte de acest portret inaugural al Emiliei din 1902, diferența de tratament este izbitoare, ca și cum ea l-ar fi inspirat să adopte un mod diferit de a picta și reprezenta corpul feminin.

Se pare că, în perioada pregătitoare pentru acest portret, publicarea lucrării “Interpretarea viselor” de Freud (sfârșitul anului 1899) a lăsat o impresie puternică asupra societății vieneze, care, cu siguranță s-a grăbit să condamne noile teorii, dar nu se putea îndepărta de ele fără o oarecare neliniște. Nu se știe cu adevărat dacă Klimt a citit această operă fundamentală, dar impactul pe care l-a avut l-a afectat cu siguranță.

Gustav Klimt, Danae, 1907-1908, ulei pe pânză, 77 x 83 cm. Colecția Galeriei Würthle, Viena

Această pictură este o reprezentare tipică a erotismului stilizat al lui Klimt și înfățișează subiectul Danae – o temă consacrată în istoria picturii, abordată anterior de artiști precum Correggio, Rembrandt și Tițian. Danae era simbolul iubirii divine, al transcendenței și al unei frumuseți răvășitoare.

Prin poziționarea modelului cu un picior ridicat, lucrarea aduce un omagiu seriei de picturi cu același titlu realizate de Tițian. Conform mitului, în timp ce era ținută închisă de tatăl ei, Danae a fost vizitată de Zeus, care a apărut sub forma unei ploi de aur ce curgea printre picioarele ei. La scurt timp după vizita lui Zeus, Danae a rămas însărcinată și l-a născut pe fiul său, Perseu.

Da, sexualitatea joacă un rol în pictură, iar forța dorinței își găsește inevitabil expresia acolo. I se deschid spații fără precedent, pe care le înfățișează cu nerăbdare în pânzele sale. De atunci, pictura sa nu va mai fi niciodată aceeași.

Portretele extrem de post-romantice ale lui Josef Lewinsky (1895), Sonja Knips (1898) și Serena Lederer (1899) au fost urmate de admirabilul și inovatorul portret al lui Emilie Flöge, în care Klimt a început să fuzioneze elemente ale naturii cu cele ale corpului, creând astfel o adevărată cosmogonie, o nouă istorie a creației.

Reportajul fotografic a intrat în această transformare strălucită. Emilie a pozat în haute couture-ul pe care îl expunea în boutique-ul său în vogă. Evident neinteresat de hainele purtate, pictorul s-a concentrat în principal pe evidențierea chipului Emiliei, care pare absorbit de natura înconjurătoare, legată de ea într-un întreg cosmic. Nu era nimic mai mult decât o multitudine de elemente simbolice masculine și feminine care se întrepătrundeau și se ridicau, doar pentru a se amesteca și a se contopi devenind unul.

Această nevoie barocă de plenitudine, această oroare de vid, de gol, deși abordată atât în ​​pânzele anterioare, cât și în portretul diafan al Serenei Lederer, avea să devină vocabularul principal al lui Klimt. Nu este vorba despre exces sau supraabundență, ci mai degrabă despre o celebrare, o exaltare a vieții, a vitalității, a energiei creative.

Silueta dinamică a lui Emilie dovedește acest lucru. Nu este o muză evanescentă, ci mai degrabă „plantată”, în cel mai adevărat sens al cuvântului, ca o plantă viguroasă și prolifică în formele sale. Grădina intră astfel în portret și se contopește cu acesta.

O altă fotografie din 1909-1910 îi înfățișează pe Klimt și Emilie într-o barcă pe Attersee, un lac de munte. Pictorul vâslește, în timp ce muza stă în picioare, îmbrăcată într-o rochie fluidă cu ceea ce par a fi modele strălucitoare. Emilie se uită la cameră și râde.

În fiecare vară, Emilie și familia ei călătoreau pe malurile Lacului Attersee. Gustav a profitat de acest timp pentru a picta peisaje, pe care le-a înfățișat cu aceeași intensitate și senzualitate pe care le-a adus portretelor sale de femei. Totul se împletește și se îmbină aici. Aceeași impresie de saturație este ceea ce pictorul caută să obțină pentru a înfățișa profuziunea biologică a lucrurilor și ființelor, a naturii și a lumii, exaltarea lor intensă a tot ceea ce pulsează, palpită și vibrează.

Gustav Klimt și Emilie Flöge într-o barcă pe Lacul Attersee, 1909-1910, Colecție privată.

O moștenire blestemată

Lovit de un accident vascular cerebral în 1918, care a avut loc în apartamentul său în timp ce se pregătea să plece, i-a lăsat jumătate din averea sa lui Emilie Flöge. Un blestem, însă, părea să planeze asupra acestei moșteniri: studioul artistului a fost jefuit în timp ce acesta era pe moarte în spital, iar în 1945, apartamentul Emiliei din Viena a fost distrus de un incendiu violent, distrugând colecțiile sale de rochii și principalele obiecte de valoare care aparținuseră lui Gustav.

Odată cu anexarea Austriei de către Hitler, Emilie a trebuit să renunțe la luxosul ei magazin vienez din cauza lipsei de clienți. Lucrând doar din apartamentul ei, a murit în 1952, amintindu-și, asemenea Almei Mahler, exilată la New York, anii fecunzi ai Vienei de la începutul secolului al XX-lea, noua estetică ce a adus atât glorie, cât și decadență unui oraș important sfâșiat între valsurile lui Strauss și simfoniile lui Mahler, între secesioniști și academicieni, între un trecut prestigios și o modernitate derutantă.

Emilie a fost muza secretă și discretă care a știut să ignore abaterile prietenului-amant, crezând că deține cel mai frumos rol în destinul pictorului extravagant.

În ceea ce îl privește pe partenerul ei, Gustav Klimt nu a fost doar un maestru al penelului și al foiței de aur, ci un adevărat revoluționar al emoției umane. Prin curajul de a explora fragilitatea, pasiunea și misterul ființei, a transformat arta decorativă într-o formă profundă de expresie psihologică.

Astăzi, la mai bine de un secol distanță, operele sale continuă să strălucească nu doar prin metalul prețios așternut pe pânză, ci prin adevărul universal pe care îl transmit. Klimt a lăsat moștenire posterității o lume în care frumusețea nu are limite, demonstrând că arta autentică rămâne mereu vie.

***

*Secesiunea vieneză (Wiener Secession) a fost o mișcare artistică înființată la 3 aprilie 1897 la Viena de un grup de artiști rebeli care s-au retras din instituția oficială conservatoare (Künstlerhaus).

Liderul și fondatorul mișcării artistice era pictorul Gustav Klimt, primul președinte al Uniunii artiștilor plastici din Austria (Vereinigung Bildender Künstler Österreichs). Alți membri importanți erau: Joseph Maria Olbrich, Josef Hoffmann, Koloman Moser, Josef Engelhart și Otto Wagner.

Scopul Secesiunii vieneze era desprinderea de stilul academic și de tradiția istoristă dominantă în epocă, promovând o formă locală de Art Nouveau (cunoscută în spațiul germanic drept Jugendstil).

Simbolul arhitectural al mișcării era Clădirea Secesiunii, un faimos palat expozițional construit în 1898 după planurile lui Joseph Maria Olbrich, având deasupra o cupolă din foiță de laur aurit.

Mișcarea a editat revista de artă Ver Sacrum (1898–1903) și a pus bazele celebrelor Ateliere vieneze (Wiener Werkstätte) în 1903.

În 1905, grupul condus de Gustav Klimt s-a desprins la rândul său din uniune (Klimtgruppe) în urma unor divergențe artistice.

Răspândirea în România: curentul s-a reflectat puternic în arhitectură și artă în orașe precum Timișoara (ex. Baia Publică Neptun), Cluj, Târgu Mureș (Palatul Culturii) sau Oradea.

© CCC

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.