Gustave Le Bon
Gustave Le Bon, (7 mai 1841, Nogent-le-Rotrou – 13 decembrie 1931, Marnes-la- Coquette), antropolog, psiholog social, sociolog şi fizician amator francez.
A fost autorul mai multor lucrări in care a expus teorii asupra trăsăturilor naţionale, superioritatii rasiale, comportamentului de turma si psihologiei multimilor.
Dupa ce a terminat cursurile facultatii de medicina, a calatorit si a scris carti de antropologie, indreptandu-si interesul spre psihologia sociala. In lucrarea Psihologia multimilor, 1895, a sustinut ca personalitatea individului, aflat intr-o multime, se diminueaza si ratiunea colectiva a multimii devine dominanta.
Lucrarea sa despre psihologia multimilor a devenit importanta in prima jumătate a secolului XX, cand a fost utilizata de către cercetători ai mass-media, cum ar fi Hadley Cantril şi Herbert Blumer pentru a descrie reacţiile grupurilor fata de mass-media.
Poligraf (autor de opere care aparțin unor genuri variate), a scris numeroase lucrari in care abordeaza tulburarea de comportament şi psihologia mulţimilor. A susţinut teoria unei ierarhizari a societăţii umane şi superioritatea (provizorie) a civilizaţiei occidentale. A avut, de asemenea, tendinţe anticlericale şi idei anti-colonizatoare.
In fizica, a avut contributii in subiecte controversate precum natura materiei şi energiei. Cartea sa, Evoluţia materiei, a fost foarte populara in Franta (a fost publicata in 12 ediţii) şi, deşi unele dintre ideile sale, in special faptul că toată materia a fost in mod inerent instabila şi a fost in mod constant şi lent transformata in eter luminos (mediu de propagare al luminii) au fost utilizate de unii fizicieni ai timpului (inclusiv de Henri Poincaré), formulările sale specifice nu au fost insa prea mult luate in considerare. In 1896, a raportat observarea unui nou tip de radiatii, pe care l-a denumit “lumina neagra” (nu acelasi tip pe care oamenii de stiinta moderni il numesc astazi lumina neagra), a carui existenta nu a fost dovedita ulterior.
Gustave Le Bon si psihologia sociala
Născut in 1841 la Nogent-le-Rotrou, unde tatăl său era registrator de credite ipotecare, si-a facut studiile la liceul din Tours, apoi la facultatea de medicina din Paris, unde a obtinut doctoratul in medicină, in 1866. Benedict Marpeaux, in biografia pe care i-a consacrat-o, neaga obtinerea acestui titlu. A călătorit in Europa, Asia şi Africa de Nord, intre 1860 şi 1880. A scris cărţi de călătorie, lucrări de arheologie şi antropologie privind civilizaţiile Orientului şi a fost membru al comitetului de organizare a expozitiilor universale.
In 1879, a devenit membru al Societatii de Antropologie din Paris care i-a acordat in anul următor premiul Godard pentru expunerea sa “Cercetari anatomice şi matematice privind legea variatiei volumului creierului şi relaţia lui cu inteligenţa”. Dar, in 1888, a demisionat şi a intrerupt orice contact cu aceasta societate prea putin receptiva fata de abordările sale psiho-sociologice inovatoare: Le Bon sustinea ca “nu există rase pure in ţările civilizate” (Omul şi societăţile, 1881) şi intelegea prin termenul de “rasă”, precum Taine şi Renan, un sinonim pentru “popor”, adică “un grup de oameni din aceeaşi comunitate care impărtăşesc aceeaşi cultură (limbă, tradiţie, religie, istorie, obiceiuri vestimentare, alimentare, etc). Pentru Le Bon, clasificările bazate exclusiv pe culoarea pielii sau culoarea parului aveau o valoare tot atat de nesemnificativa precum clasificarea cainilor dupa culoarea sau forma părului, impărţindu-i de exemplu in caini negri, caini albi, caini rosii, caini buclati, etc. (Omul si societatile).
In capitolul despre colonizare, Le Bon sustine, la fel ca antropologul Louis Armand de Quatrefages de Bréau, o poziţie heterodoxa: rolul puterii coloniale ar trebui limitat la menţinerea păcii şi stabilităţii, la perceperea unui tribut, la stabilirea sau extinderea relaţiilor comerciale, dar in nici un caz nu ar trebui să-şi asume dreptul de a impune civilizaţia sa populaţiilor reticente la acesta influenta.
Primul sau best-seller in ştiinţele sociale a fost lucrarea publicata in 1894, Legile psihologice ale evolutiei popoarelor, care se referă la legile evoluţiei darwiniste prin extinderea fiziologiei la psihologia sociala. In anul următor, a scris Psihologia multimilor pentru care a fost felicitat de către Mussolini (informatia provine din scrisorile pastrate de Asociatia Prietenilor lui Gustave Le Bon).
Le Bon participă apoi activ la viaţa intelectuală franceză. In 1902, a lansat o serie de “dejunuri de miercuri” la care erau invitate personalitati precum Henri si Raymond Poincaré, Paul Valéry, Émile Picard, Camille Saint-Saens, Marie Bonaparte, Aristide Briand, Henri Bergson, etc.
Influenta ideilor lui Le Bon
Ideile continute in Psihologia mulţimilor au jucat un rol important in secolul XX. Astfel, lucrarea lui Sigmund Freud, Psihologia de grup si analiza ego-ului, publicata in 1921, menţionează lucrările lui Le Bon, in special in privinta “modificărilor ego-ului atunci cand se afla intr-un grup in actiune”. In 2010, Psihologia multimilor va face parte din seria de 20 de cărţi care au schimbat lumea, fiind publicata in comun de Editura Flammarion şi jurnalul Le Monde.
In prefaţa sa, Mathieu Kojascha respinge ideea că lucrarea ar putea deschide calea fascismului şi conchide: “Contribuţie definitiva la psihologia de grup, la intelegerea fenomenul misterios care este mulţimea, Psihologia multimilor a lui Gustave Le Bon datoreaza imensul sau succes faptului că acest personaj uimitor, interesant, a stiut sa exprime ingrijorarea contemporanilor săi, nedumerirea in fata unor aspecte ale modernităţii. Perceput ca un text fundamental al psihologiei sociale, această carte este, prin urmare, un document istoric de o mare insemnatate.”
Descoperirile sale, i-au permis de altfel să avertizeze, intr-un articol intitulat Despre evolutia Europei spre diverse forme de dictatură, incepand din1924, asupra faptului că ascensiunea fascismului in Italia nu era un fenomen izolat, ci dimpotriva, risca sa se extinda prin acelaşi mecanism al unui conducator/lider al mulţimii, preluand, in favoarea evenimentelor violente, fraiele puterii şi apoi confiscandu-le in unicul sau beneficiu. Daca practicanţii totalitarismului, Mussolini, Hitler, Stalin şi Mao se spune că s-au inspirat (sau, mai degrabă, au deturnat preceptele ei) din lucrarea lui Gustave Le Bon, multi republicani – Roosevelt, Clemenceau, Poincaré, Churchill, de Gaulle, etc, s-au inspirat de asemenea. Pe acest subiect, se pot consulta lucrarile lui Moscovici, Rouvier, Decherf şi Korpa.
De Gaulle imprumută, in cartea sa, Le Fil de l’épée, pentru lauda “omului de caracter” (Ascutisul sabiei, publicata pentru prima data in 1932, una dintre cartile cele mai renumite ale viitorului general de Gaulle, in care dezvolta ideile carora le va ramane fidel: contingenta proprie fiecarei actiuni, atitudinea omului de caracter, rolul prestigiului in arta de a comanda, relaţia dintre politică şi soldat) esentialul teoriilor lui Le Bon, destinate, in special, să ia in considerare sugestionarea ca pe un fapt elementar si ireductibil care explică toate misterele dominaţiei. Ca si parintele Psihologiei mulţimilor, el intenţiona să profite de criza pe care considera că o traversa autoritatea, pentru a sesiza esenţa ei. Această criză reprezintă o evoluţie prin care principiul autorităţii se adaptează la modernitate.
Diagnosticul celor doi autori este acelaşi: autoritatea tradiţională, ataşata functiei, este pe cale să fie inlocuită prin sugestia pura, care va permite liderilor sa se faca ascultati de mase prin unica forţa a personalităţii lor, din ce in ce mai independenta de limitele stabilite. Pentru de Gaulle, ca si pentru Le Bon, magia sociala se exprima printr-un singur cuvant: prestigiul. (Jean-Baptiste Decherf, De Gaulle şi jocul divin al eroului. O teorie a actiunii).
De fapt, Le Bon nu a făcut decat sa analizeze fenomenele convingerilor şi ale mobilizarii colective care pot fi utilizate atat intr-o retorică a convingerilor democratice, cat si intr-o propagandă totalitară, avertizand in special asupra riscurilor de manipulare a opiniei publice. Le Bon este recunoscut ca fiind primul ganditor care a subliniat pericolul misticii superioritatii rasei ariene şi a condamnat anticipat ascensiunea nazismului: “Germania modernă este si mai periculoasa prin ideile sale decat prin armele sale”, scria in 1918, in Hier et demain (Ieri şi maine). “Ultimul dintre Teutoni ramane convins de superioritatea rasei sale şi de obligatia, datorita acestei superioritati, de a impune lumii dominaţia sa. Aceasta conceptie, oferă, evident, unui popor, o mare forta. Ar trebui poate o noua serie de cruciade pentru a o distruge.”
Lucrarile sale asupra psihologiei multimii au fost utilizate in prima jumătate a secolului XX de către cercetatori in sociologia mass-media, precum Hadly Cantril sau Herbert Blumer, pentru a descrie reacţiile grupurilor fata de mass-media.
Redescoperirea lui Gustave Le Bon in timpurile moderne
Le Bon a fost redescoperit in Franţa de către Serge Moscovici, la aniversarea a cincizeci de ani de la moartea sociologului, in 1981, odata cu lucrarea acestuia L’Âge des foules (Epoca multimilor) care trateaza ideile precursorilor psihologiei sociale, inclusiv Gustave Le Bon, Gabriel Tarde şi Sigmund Freud. Pentru Moscovici, Le Bon (in care vedea un “Machiavelli al societăţii maselor”) a fost primul care a sesizat importanta rolului (potenţial distructiv) maselor, in procesul istoric si a prezentat tipologia acestora.
In 1977, Catherine Rouvier, după expunerea sustinuta in 1976, cu Roger-Gerard Schwartzenberg la Universitatea din Paris 2 Pantheon Assas, despre “personalizarea puterii in Franţa intre 1875 – 1958”, si-a concentrat cercetarile in domeniul istoriei psihologiei politice asupra lui Le Bon, aratand ca acesta era in realitate gresit inteles, datorita unei confuzii curente intre “mase” si “multimi”.
Intr-adevăr, contribuţia lui Le Bon in psihologia sociala nu se refera numai la “mase” -concept foarte general, puţin susceptibil de o abordare experimentală. Adevaratul sau obiect de studiu este multimea definita ca o reuniune de moment a persoanelor care fac obiectul unei emoţii puternice, ca răspuns la un eveniment şi/sau un discurs sau o imagine care provoaca teama, ura sau dimpotriva entuziasm şi dragoste. Aceste constatări referitoare la Le Bon se inscriu, intr-adevar, in cadrul dezbaterii care a preocupat istoricii secolului al XIX-lea cu privire la cauzele violenţei şi al caracterului subit al revoluţiilor, cea din 1789, desigur, dar si cele din 1830, 1848 şi 1870. Acestea au particularitatile lor, care vor fi dezvoltate ulterior de Wilhelm Reich, de exemplu, in “Psihologia de masa a fascismului”.
Starea de sugestibilitate a mulţimii este foarte precis descrisa de către medicul fascinat de experienţele de tot felul, de la Charcot, despre vindecarea isteriei prin hipnoza, si pana la Salpetrière, ca si fata de tehnica -iniţial pe baza de hipnoza- de vindecare a nevrozelor de catre Sigmund Freud, cu care a corespondat prin intermediul prietenei comune, printesa Marie Bonaparte. Conceptul de “turma” la Freud este, in plus, apropiat- dar fara a fi confundat- cu cel de “multime” al lui Le Bon.
In ambele cazuri, este descris fenomenul “conducatorului” care, sub diverse nume- cel mai recent fiind cel de “lider”-, este acela care va satisface aşteptările “grupului”, multimii sau turmei. Dar in timp ce “turma” este un grup supus in permanenta directivelor liderului său, mulţimea este foarte sugestionabila şi, prin urmare, vulnerabila la orice slogan exprimat cu tărie pe timpul cat dureaza starea de excitaţie datorata evenimentului sau punerii in scenă, in mod fictiv, a unui eveniment. Interesul major al acestei teorii, aşa-numita “psihologie a multimilor”, este tocmai acela de a introduce in gandirea politica, incepand de la sfarşitul secolului al XIX-lea, conceptul din ce in ce mai utilizat, in acel inceput de secol XX, al “inteligentei emotionale”.
Ca mulţi savanti provenind din domeniul stiintelor naturii, Le Bon a emis, fara precautii oratorice, idei asupra psihologiei de grup care au parut şocante:
1. tendinţa grupurilor de a se supune autoritatii este multiplicata atunci cand evenimentele sunt dramatizate, orchestrate si utilizate de catre lideri pentru a impinge la acţiune un grup care in acest caz devine “mulţime”.
2. acest grup poate fi participant la o adunare generală, o manifestatie, dar si la o şedinţă a tribunalului sau altă formă instituţionalizata de reuniune.
Aceste idei nu puteau decat sa-i nemulţumeasca pe unii sociologi, care, aşa cum va nota mai tarziu, Pierre Bourdieu, au tendinţa de a legitima, uneori, dincolo de limitele rezonabile, obiectul studiilor lor: clasa politica – care, cu toate acestea, se confrunta la acea dată cu spectacolul nociv al dezbaterilor Adunarii Naţionale, in care, uneori, se striga “la moarte” (impotriva lui Jules Ferry, promotorul expansiunii coloniale, din afacerea Tonkin)! [Afacerea Tonkin, din martie 1885, a fost o criză politica majoră in Franta si care a izbucnit in ultimele săptămani ale războiului sino-francez]
Ideile lui Le Bon au fost in mare parte verificate, precum tendinţa maselor de a se supune servitutii voluntare. “Faptul că regimul totalitar, afirma despre acest subiect Hannah Arendt, in pofida evidentelor crimelor sale, se bazeaza pe sprijinul maselor, este profund tulburator.” (Originile Totalitarismului, 1950).
Le Bon poate fi, de asemenea, considerat precursorul noţiunii de “public”, utilizata astazi in sociologia mass-media. Intr-adevăr, o “mulţime”, in sensul psiho-sociologic al termenului, poate sa nu fie reunita fizic (telespectatori sau internauti), dar membrii sai formeaza, la un moment dat, o comunitate care participă la aceeaşi activitate şi care impartaseste aceleaşi emotii.
Desi Le Bon a murit in 1931, a fost totusi in masura sa prevada impactul viitor pe care il vor avea mijloacele mass-media: “Cu mijloacele actuale de publicitate, consemna acesta in 1924, o opinie sau o doctrină poate fi lansata ca un produs farmaceutic de orice fel.”
Gustave Le Bon si Primul Razboi Mondial
Gustave Le Bon a prezis ca acesta va fi distrugator deoarece va fi un război al recruţilor şi nu al profesioniştilor. Astfel, in Psihologia socialismului (1898), afirma că “viitoarele lupte intre natiuni vor fi adevarate lupte pentru existenţă, care nu vor putea sa se termine decat prin infrangerea totală a unuia dintre combatanţi.” Ideile sale asupra psihologiei au influentat “ institutiile de invatamant superior militar, responsabile cu pregătirea ofiţerilor. Le Bon a analizat, de asemenea, “conflictul” in cărţi precum “Primele consecinte ale razboiului”.
© CCC