Citate despre Familie

Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumuseţe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ţine, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumuseţe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.

În complexul uriaş al culturii universale, Antichitatea, atât cea orientală, cât şi cea clasică, stă ca un sacru depozit de modele pentru eternitate.

În momentul de faţă, mai bine zis în ultimii doi ani, am ţinut câteva conferinţe tinerilor de la Iaşi, de la Alba Iulia, unde am vorbit de trei ori, arătându-le ce înseamnă valoarea unei culturi naţionale, ce importantă este pătrunderea în aceste valori, ce preţ are înţelegerea continuităţii. Pentru că aici văd eu un punct negru, foarte periculos. Nu mai pricepe nimeni necesitatea continuităţii în cultură. Cultura e alcătuită, nu?, din etape. Fiecare cultură naţională este alcătuită din etape. Fiindcă eu nu mă refer la globalizare. Globalizarea în materie de cultură nu e posibilă. Eu spun că este o utopie. Cum o să globalizezi culturile? Fiecare naţiune are identitatea ei specifică. Cum o să amesteci şi să rezolvi toată treaba asta? Niciodată n-o să se poată face. Atunci ne gândim fiecare la propria noastră identitate culturală, pe care trebuie să o păstrăm neatinsă. Asta se cere să înţelegem. Pentru că, aşa cum zic, etapele se succed şi din una naşte cealaltă. Nu se produc falii între etape. Şi un asemenea lucru trebuie înţeles de tinerii noştri şi mai cu seamă de artiştii, mai ales de scriitorii, gânditorii, plasticienii, muzicienii. Totul se continuă. Nu începem să contestăm valorile trecutului, pentru că noi descindem din ele. Vrem sau nu vrem. Aceasta este eroarea pe care o comit cei tineri. Nu cutare poet n-a lăsat nici o urmă. Ei! contestarea lui Eminescu este de o durere şi gravitate fără seamăn. Contestăm valorile trecutului, Bălcescu am auzit că a fost injuriat, într-un recent articol al cuiva, că ar fi făcut atâta rău culturii româneşti. Ei!, bine, cum poţi să spui astfel de lucruri? Oamenii de la 1848 au fost cei care au împins cultura înainte, ne-au europenizat într-un anume fel. Să nu uităm asta! Gândiţi-vă la Ion Ghica, care a fost un european admirabil. Ambasador la Londra. Alecsandri – ambasador la Paris. Costache Negri. Toţi, boieri sau boiernaşi, aveau legături mari cu Occidentul. Şi Bălcescu s-a numărat printre ei. Mi-aduc aminte, săracul!, scrie într-o scrisoare, fericit, am smuls astăzi o bucată de catifea roşie din tronul lui Louis Philippe. Sunt nişte realităţi care ne unesc, ne fac să ne simţim europeni. Şi noi contestăm aceste legături. Şi Napoleon al III-lea a participat sentimental şi chiar politic la unirea noastră din 1859. Să nu scăpăm din vedere că 1848 a avut meritele lui foarte mari.

Bunicul şi casa şi grădinile lui constituiau cea mai mare bucurie a copilăriei mele, iar acum amintirile mi le aduc în suflet ca pe o oază de linişte şi frumusete paradisiacă.

La fel ca toate familiile bune, avem partea noastră de excentricități, de tineri impetuoși și capricioși și de dezacorduri în familie. În 1989, Daily Mail o citează pe Regină, potrivit unei surse de încredere, că încearcă să se justifice în fața scandalurilor create de purtarea necorespunzătoare a copiilor ei. © CCC

Dar a venit 1944: ocupaţie sovietică, închisori, teroare, schimbări de istorie şi de destine. Tata, ascuns ani de zile, cu pământul, casa şi pensia luată, sora mea eliminată din liceu pentru origine nesănătoasă. Eu, cu specialităţi burgheze: Engleza, Germana, Istoria artelor, Drept internaţional… Trebuia să întreţin familia. Singura soluţie găsită de o prietenă în aceeaşi situaţie: Institutul Maxim Gorki. De acolo, unde nu se cerea nici o origine socială, nici autobiografii, am ajuns la Editura de Stat, redactor. Iar de aici, prin şeful secţiei, care-mi fusese coleg de conservator, Silvian losifescu, om fin şi cultivat, deşi idealist, am ajuns asistent la catedra de Literatură Română, cu acordul lui G. Călinescu, în 1949… Iar după 1965, în cei zece ani de deschidere, am putut circula în lume purtând cu mine aceleaşi valori. Am format generaţii întregi în duh românesc şi chiar creştin, prin cursurile şi scrierile mele, dar cu ce strategii, numai eu ştiu! După 1980, însă, atmosfera era irespirabilă, deşi eram încă director la Institutul «G. Călinescu». M-am putut desfăşura liber în ultimii ani doar ca director al Accademiei di Romania din Roma, între anii 1991–1996… (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)

O generație... Ce înseamnă în fond o generație? Doar o apartenență izocronă la o scurtă etapă de istorie? Nu cred! Pentru mine, generația se extinde de la cei apropiați prin vârstă în primul rând, până la cei care ne-au modelat spiritele şi ne-au fost aproape, până la întreaga ambianță care ne-a înconjurat, la atmosfera vremii în care ne-am desfăşurat şi pe care am reprezentat-o. Mă gândesc la generația de universitari din care am făcut parte, legată de o formație comună foarte solidă, în spiritul respectului față de valori, cu conştiința misiunii de a le transmite celor de după noi.

Adevărurile sunt cam triste și de aceea, lumea nu le iubește.

Antichitatea rămâne depozitul de modele pentru umanitatea obosită, care simte nevoia să se întoarcă spre obârşii, spre a primi putere. E ca şi cum sumero-babilonienii ar citi din nou cosmogonia, pentru a întineri timpul îmbătrînit al contemporaneităţii.

Nesocotindu-mă niciodată o persoană atât de importantă [pentru a fi o personalitate marcantă a culturii române], nu m-am gândit la atributele care mă caracterizează. De altfel, de mic copil am suferit de o timiditate inhibitorie faţă de lumea din jur. M-a stăpânit toată viaţa, în ciuda jovialităţii mele. Nimeni n-a ştiut şi, probabil, n-a bănuit ce chin era pentru mine luarea cuvântului în public. Fiecare seminar, fiecare curs, fiecare conferinţa erau insoţite de un trac care-mi oprea cuvintele în gât. Făceam aproape totdeauna crize de tahicardie, din pricina efortului, a emoţiei, dar mai ales de teamă că n-am să izbutesc să spun tot ce trebuie spus, să dau auditoriului satisfacţia unei comunicări depline. Dar fie rutina, fie apropierea studenţilor de mine, mi-au dat încredere în ceea ce făceam şi în ceea ce urmăream: să le lărgesc orizontul de cultură, să-i fac să iubească literatura, să-i înalţ spre lumea valorilor. Rezultatele au fost treptat tot mai bune. Studenţii veneau la mine nu numai pentru chestiuni de specialitate, ci şi cu întrebări de viaţă, ca la un duhovnic. Până astăzi primesc mărturiile afecţiunii lor. Unii vin să mă vadă chiar la Văratec, alţii îmi scriu sau îmi trimit cărţile lor, cu calde evocări ale anilor lor de formaţie.

Cred că sunt, dacă nu chiar prima, una dintre primele persoane care au lansat această formulă a apartenenţei la Galaxia Gutenberg, la Galaxia Cărții. Încă de acum câţiva ani, la Conferinţa de la Snagov despre economie şi cultură, mi-am exprimat temerile în legătură cu înlocuirea cuvântului prin imagine, cu competiţia între televizor şi computer pe de o parte, şi carte pe de alta. Insesizabil încă pentru foarte mulți, pericolul transmiterii informaţiel şi comunicării pe aceste căi creşte vertiginos în raport cu folosirea tot mai redusă a cărţii. Exemplele pe care le dădeam atunci despre cățiva tineri pasionaţi de televizor şi aşi în materie de jocuri pe computer, dar care nu citiseră nici o carte în afară de manuale, erau câteva, cunoscute de mine. De atunci, exemplele s-au înmulţit enorm, dovadă rezultatele catastrofale din ultimii ani la capacitate şi la bacalaureat. S-a făcut mult haz de răspunsurile aberante, dar puţini ne dăm seama încotro mergem cu aceşti tineri care, părăsind lectura, se îndepărtează implicit de bogăţia limbii. Vocabularul lor e tot mai sărac, mai degradat, dar această împuţinare exprimă probabil, din nefericire, şi o slăbire a puterii de judecată, a coerenţei ideilor (dacă vor mai avea idei). Căci cuvântul scris rămâne în minte şi se aşează, zideşte, ordonează, în vreme ce succesiunea rapidă, fuga imaginilor influenţează negativ procesul gândirii, făcând din privitor un receptor pasiv, incapabil de reacţie mentală personală. Ne dăm seama ce se va întâmpla cu generaţiile viitoare din care noile forme de învăţământ nu vor mai face oameni de cultură, discheta de care se face atâta caz neputând înlocui niciodată vechiul şi credinciosul prieten, cartea. Să-mi fie îngăduit ca, după aproape 40 de ani de profesorat universitar, să preţuiesc valoarea acestui prieten, socotindu-mă cetăţean credincios al Galaxiel Gutenberg si să mă tem de efectele grav nocive pentru intelect şi spirit ale galaxiei televizorului şi computerului.

Pentru că intrăm în zona computerului, am pierdut plăcerea de a citi. Eu sunt un cetăţean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive. Lectura îţi lasă popasurile necesare pentru reflecţie, pentru meditaţie. Pierderea obişnuinţei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninţă planeta, pentru că slăbeşte intelectul, puterea de gândire, şi te face să uiţi limba.

Vedeți, eu nu m-am considerat niciodată „scriitor” în accepția generală a cuvântului, adică aceea de creator de ficțiune. Doar pregătirea mea de specialitate, de istoric al literaturii universale şi comparatiste, a stat la temelia „operei" pe care am ilustrat-o în cea mai mare măsură. Sigur că se întâinesc şi alte preocupări în cele peste 20 de cărţi publicate de mine în decursul anilor (memorialistică, critică muzicală şi de arte plastice), mărturisesc chiar şi păcatul poeziei săvârşit în prima tinereţe, sub înrâurirea poeziei germane, de la Hölderlin şi Novalis până la Rilke şi Trakl. Însă frecventarea unei arii atât de întinse de literatură, ca aceea pe care am predat-o la cursuri şi cu care mă familiarizasem încă din vremea adolescenţei şi a studenţiei, mi-a permis formarea unor opinii poate prea personale despre literatură şi făuritorii ei. Aş începe cu prima condiţie a unei conştiinţe scriitoriceşti: autoexigenţa unei formaţiuni culturale solide, din care nu poate lipsi cunoaşterea limbilor şi a literaturilor străine. Nici unul dintre scriitorii noştri de seamă n-a pornit de la punctu I zero al informaţiei culturale. Nu te poţi aşeza la masa de scris şi să începi a umple pagini cu ce-ţi trece prin minte, deşi post-modemiştii noştri am impresia că aşa procedează. A doua condiție, a exigenţei conştiinţei scriitoriceşti în evaluarea relaţiei cu publicul. Ce dă artistul cititorului său? Îi lărgeşte orizontul cunoaşterii, îl poartă mai adânc înspre drama condiţiei umane, îl înalță pe verticala divină a transcendenţei, îmbogăţeşte limba? Căci fiecare lectură trebuie să aducă cititorului un plus de cunoaştere sau de frumuseţe. Altfel nu-şi poate obţine scriitorul credibilitatea de care are nevoie pentru a fi considerat ca atare. Cât despre limbă, instrument al comunicării, ce putem spune decât că ea constituie ritmul și tonalitatea particulară a operei de artă care este cartea. Dar ştiu că din nefericire vorbesc degeaba. Frumoasa noastră limbă, atât de bogată, atât de nobil mlădiată de marile talente, de la Eminescu, la Arghezi, Blaga, lon Barbu şi până la Nichita Stănescu, loan Alexandru (ca să nu-i numesc decât pe cei mari), trece printr-un grav proces de degradare care pare şi ireversibil. După câte noutăţl citesc şi aud cu tristeţe, îmi dau seama tot mai clar de generalitatea fenomenului, încurajat de „prestaţiile lingvistice" ale presei şi televiziunii, care sărăcesc, slăbesc şi vulgarizează limba. Și fenomenul cel mai periculos este că nimeni nu mai citeşte. În schimb, se scrie!! Dar cu ce conştiinţă scriitoricească? Nu se mai ştie...

Astăzi, am ajuns să nu mai fie aproapele nostru. Este departele nostru. Mă tem că, dacă nu vom gândi pozitiv legătura noastră cu aproapele, o să ajungem acolo unde a zis Nietzsche. Suntem în pericol să ne izolăm. Alienarea aceea, despre care s-a vorbit atâta vreme de la jumătatea secolului trecut, ne ameninţă pe toţi. Singura ieşire din asta este îndreptarea către aproapele nostru. În felul acesta îndeplineşti şi o poruncă Dumnezeiască şi realizezi şi o comuniune socială, fără de care lumea nu mai poate exista. “Să iertam tuturor”, cum zice Mântuitorul. E adevărat că e groaznic de greu, dar măcar nu-i face rău, bucură-te de bucuria lui sau îndurerează-te de durerea lui. Aşa se spune, că de durerea lui mai degrabă te îndurerezi, decât să te bucuri de bucuria lui.

Cândva, familia Malavoglia fusese la fel de numeroasă ca pietrele vechiului drum din Trezza. (Familia Malavoglia) © CCC

Cine ne poate scoate din această letargie, dacă nu modelele? Am impresia că națiunea aceasta vrea să fie neapărat ca “altcineva”. Vrem ca “acolo”. Fiecare “acolo” este acolo, nu aici. Avem și noi “aici”-ul nostru, dar cum să le scoți din cap asta? E foarte complicat! Ce e al lor, e al lor și ce e al nostru e al nostru. Noi abolim trecutul, abolim rădăcinile. Procesul este foarte insidios și poate prinde. Văd ceva la vecin și vreau să fiu ca el. Dar eu am trecutul meu, am determinările mele interioare și nu pot să fiu ca el, pentru că el are alte motivații, alte condiționări. Niște oameni foarte cultivați și neimplicați politic ar putea face aceasta. E foarte greu însă!

…pot spune că m-am simțit o privilegiată. Am avut norocul (darul Proniei) să întâlnesc, în toate etapele vieții mele, oameni deosebiți, personalități, modele umane adevărate, demne de urmat.

Am avut norocul să întâlnesc oameni deosebiți, personalități, modele.

Ne întrebăm: cum mergem mai departe? Nietzsche zicea: „O să vină o vreme – şi a şi venit – în care nu va mai exista aproapele, ci departele nostru”. Era ateu şi recunoştea cu durere că nu-L mai are pe Dumnezeu. Îşi numea ateismul „infirmitatea mea”. Astăzi nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Asta ne taie rădăcinile; iar o lume fără rădăcini este o lume fără morală. Nu se poate trăi fără modele. 

În lumea familiei, domneau rânduieli vechi, cu vizite oarecum protocolare, cu onomastici sărbătorite ca adevărate recepţii, ca să nu mai vorbim de Paşte și Crăciun, când se strângea familia din toate unghiurile ţării. De politică nu se vorbea deloc… Lumea era mulţumită, se trăia fără griji, viaţa socială se desfăşura în armonie. (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)