Inceputurile arheologiei
Arheologia este o ştiinţă al cărei obiectiv este de a studia şi reconstitui istoria omenirii din preistorie pana in epoca moderna, prin intermediul ansamblului de vestigii materiale care s-au conservat: obiecte, unelte, oseminte, ceramică, arme, monede, bijuterii, haine, amprente, urme, picturi, clădiri, infrastructuri etc. Pe scurt, arheologia este stiinta care studiaza vestigiile civilizatiilor trecute.
Arheologul, intr-o abordare diacronică (cronologica), isi procura esentialul documentatiei sale prin intermediul muncii de teren (prospectiuni, sondaje, excavatii, colecţii de studii, analize ale constructiei), spre deosebire de istoric, ale cărui principale surse de documentare sunt textele. Documentele scrise sunt adesea utilizate cu profit in arheologie atunci cand sunt disponibile şi sunt conservate inscrisurile.
Cuvantul “arheologie” provine din greaca veche: arhaios – vechi, antic si logos – cuvant, discurs, stiinta.
Arheologia este o stiinta pluridisciplinara si se bazează pe o serie de metode din domeniul ştiinţelor naturale şi ştiinţelor pământului, in special in domeniul datarii (izotopul 14 al carbonului, dendrocronologie, termoluminiscenţa, palinologie, xilologie-antracologie, arheozoologie, etc). Aceste metode nu sunt de competenţa arheologului, dar acesta trebuie sa stie la ce servesc si cum sa integreze rezultatele acestora in analizele sale.
Munca arheologilor este foarte solicitanta si necesita multa atentie, rabdare, meticulozitate. Acestia trebuie sa sape, sa indeparteze pamantul si praful cu pensula, avand grija sa nu distruga, uneori iremediabil, marturii importante. Apoi, deseneaza, masoara, fotografiaza. Adesea trebuie sa imparta o anumita portiune de teren in mai multe segmente pentru o cercetare amanuntita a fiecareia. Materialele colectate sunt impresionante ca volum, iar rezultatele, de asemenea. Din acest motiv, arheologia a fost impartita pe domenii de specialitate, dupa zone geografice si dupa epocile istorice.
Ramurile arheologiei
Dupa perioada: arheologie preistorica; arheologie protoistorica; arheologia clasica se ocupa de marturiile Greciei si Romei antice, precum si de pe intreg teritoriul Imperiului Roman (mileniul II i.e.n. – secolele IV-V e.n.); arheologia medievala; arheologia crestina analizeaza marturiile culturii crestine, sec. al IV-lea – sec. al XV-lea e.n. (regiunea fostului Imperiu Bizantin de pe teritoriul Greciei actuale si spatiul din estul Marii Mediterane); arheologia cetatilor si castelelor (castelologia).
Dupa zona geografica: arheologia din Asia de Sud-Vest (Mesopotamia antica), arheologia Egiptului antic (Egiptologie), arheologia inceputurilor si a vremurilor indepartate sau arheologia Americii Latine etc.
Dupa tema studiata: arheologia industriala, arheologia montana, arheologia urbana, arheologia submarina, arheologia subacvatica, arheologia imaginilor aeriene (explorare din satelit sau din avion), arheologia cladirilor, arheologia biblica, arheologia gradinilor, arheologia peisajelor, arheologia mediului, arheologia experimentala etc.
Dupa teoriile abordate: arheologia evolutionista, arheologia neo-evolutionista, arheologia cognitiva, arheologia comportamentala, arheologia structurala, arheologia contextuala, arheologia sociala, arheologia intentionalitatii, arheologia analitica, arheologia simbolica etc.
Primele sapaturi arheologice
Preocuparile pentru descoperirea marturiilor trecutului au inceput in epoca renascentista. In epoca Renasterii se dorea redescoperirea Antichitatii, considerata, intre anii 1400-1600 e.n. un exemplu demn de urmat in toate domeniile. Arhitectii renascentisti cercetau ruinele monumentelor Romei antice, daruind sculpturi antice protectorilor lor pentru a-si decora palatele. Spre sfarsitul sec. al XVI-lea s-au inceput sapaturi la vila imparatului roman Hadrian, acesta fiind cel mai mare si mai impozant palat pe care si l-a construit vreodata un imparat roman, descoperindu-se adevarate comori de arta, expuse apoi in muzeele lumii.
Sapaturile au inceput uneori din dorinta de a descoperi opere de arta antice pentru regi si nobili europeni care erau dornici sa intre in posesia lor. Asa s-a intamplat si cu dezvelirea oraselor Pompei si Herculaneum, acoperite de lava, in timpul unei eruptii vulcanice, in anul 79. Sapaturile pentru Herculaneum au inceput in 1710, iar pentru Pompei, in 1748 si continua si in prezent la ambele situri.
Fondatorii arheologiei clasice si moderne
Johann Joachim Winckelmann, de origine germana, este considerat fondatorul arheologiei clasice, exceland in interpretarea semnificatiei operelor de arta antice si in integrarea lor in contextul istoric. Rezident de multi ani in Italia, in 1758 a vizitat sapaturile de la Herculaneum si Pompei, devenind in acelasi an custodele colectiei de antichitati a cardinalului Albani, mare iubitor si colectionar de arta. La patru ani dupa vizitarea santierului de sapaturi de langa Napoli, Winckelmann a finalizat prima lucrare despre arheologie, cu referire la Herculaneum. In 1763, Winckelmann este numit administrator general al antichitatilor din Roma si din imprejurimi, iar un an mai tarziu ii va fi publicata lucrarea Istoria artei antice.
Precursorul arheologiei moderne este considerat Heinrich Schliemann, fondatorul arheologiei din spatiul egeic (Turcia si Grecia), datorita lucrarilor sale de istorie arheologica.
Meritul sau este acela de a fi primul care a realizat importanta sapaturilor in straturi, datorita succesiunii straturilor geologice in decursul timpului. De asemenea, a sesizat valoarea altor indicii: cioburi de lut, cenusa din vetre, oseminte, seminte, care pot furniza informatii despre modul de viata din perioada respetiva. Schliemann si colaboratorii sai au dezvoltat metode de cercetare arheologica, ce se aplica si in prezent: metoda sondajelor (o prima cercetare prin efectuarea de mici sapaturi pentru a observa succesiunea straturilor), metoda clasificarii straturilor, realizarea desenelor, a fotografiilor cooptarea unei echipe de specialisti din alte domenii (chimisti, paleontologi).
Straturile succesive ale civilizatiilor disparute
Daca in Egipt si in alte zone desertice, atunci cand o asezare este parasita, vantul o acopera cu nisip pana cand dispare complet, in alte zone, de exemplu in Troia, atunci cand unele constructii erau abandonate, distruse sau arse in timpul incendiilor, pe vatra lor se ridicau noi asezari umane, pana cand se forma un nou oras. Cand si zidurile acestuia se naruiau, resturile sale formau un nou strat ce acoperea vestigiile asezarii anterioare.
Alte straturi s-au format prin depunerea deseurilor rezultate din viata de zi cu zi a locuitorilor. Dupa ce locuitorii paraseau asezarea, cresterea si moartea plantelor care napadeau orasul, au dus la formarea unor straturi de material vegetal ce au acoperit constructiile vechi. Un exemplu concludent de asezari succesive il reprezinta Troia, unde au fost dezvelite noua niveluri de civilizatie succesive.
O alta cauza a disparitiei asezarilor umane sub pamant sau sub ape au fost si catastrofele naturale: eruptii vulcanice, cutremure de pamant, alunecari masive de teren, avalanse de namol, inundatii.
© CCC