Inovatii, inventii, descoperiri si originile lor

În antichitate, practica prin care se solicita în vis ajutor de la zei, poartă numele de „incubaţie”, de pildă în Mesopotamia, în Egipt şi în Grecia. Astfel, cu ocazia unei crize politice sau personale, regele sau preotul se ducea la sanctuarul zeului, implorându-l să-i vină în ajutor; adormind la poalele statuii zeului, aştepta ca acesta să-l sfătuiască în vis. În acest sens, o inscripţie de pe Sfinx, relatează visul faraonului Tutmosis al IV-lea, adormit la picioarele Sfinxului. Fără îndoială că şi locul special unde aveau loc asemenea vise îşi avea rolul său, în sensul polarizării activităţii mentale din vis asupra găsirii unei soluţii pentru problema pusă.

Regele Hieron al II-lea al Siracuzei (478-466 sau 265-215 î.e.n.) dăduse unui bijutier o anumită cantitate de aur pentru a-i face o coroană. Bijutierul făcuse coroana, dar, fiind necinstit, înlocuise o parte din aur cu o cantitate de argint având aceeaşi greutate cu aurul furat. Regele a bănuit falsificarea şi i-a cerut lui Arhimede să determine cât aur şi cât argint are coroana.

Preocupat de această problemă dificilă, pe când făcea odată baie, Arhimede a observat că intrând în apă, nivelul în cadă a crescut şi că, aflat în apă îşi simţea picioarele mai uşoare. Aceste fapte l-au condus atunci, pe loc, datorită intuiţiei, la descoperirea principiului din hidrostatică denumit principiul (legea) lui Arhimede: „Un corp scufundat în apă îşi micşorează greutatea cu o parte egală cu greutatea volumului de apă dizlocuit” sau, actualizat, „Un corp scufundat într-un lichid (fluid) este împins de jos în sus de o forţă egală cu greutatea lichidului (fluidului) dizlocuit”.

Atunci, prin măsurarea succesivă a volumelor de apă dizlocuite de coroană, de o bucată de aur şi de una de argint (ambele de aceeaşi greutate), se putea determina relativ uşor şi exact cantitatea de aur şi de argint conţinută de coroana regelui. Neputându-şi reţine bucuria atunci când şi-a dat seama că a găsit soluţia, Arhimede a fugit din cadă, ajungând pe stradă aşa cum era şi a strigat: „Eureka, eureka !” (în vechea elenă se pronunţă „Evrika” şi înseamnă „Am găsit, am descoperit”). De atunci, „Evrika” a devenit exclamaţia de bucurie, exprimarea entuziasmului la descoperirea unei soluţii originale într-o problemă dificilă.

În ajunul bătăliei de la Issos, înainte de a se culca, Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare (356-323 î.e.n.) încă nu avea un plan strategic clar al bătăliei care urma să se dea a doua zi. După o noapte cu somn bun, la trezire, marele conducător de oşti avea deja în minte cu claritate planul care l-a dus apoi la victorie.

Tot el a rezolvat „problema” nodului gordian. În templul lui Jupiter din Frigia exista un car cu care intrase în capitală plugarul Gordius, devenit rege. La carul acesta simplu, nodul care lega jugul de oişte era atât de meşteşugit făcut încât nu i se puteau descoperi capetele frânghiei. Un oracol prevestise că cine va izbuti să desfacă acest nod (numit mai târziu gordian), va deveni stăpânul împărăţiei asiatice. Ajungând în Frigia, Alexandru Macedon, care tocmai înainta spre Asia, află de prevestire şi, întrucât visa să cucerească această împărăţie, încercă să dezlege nodul: o dată, de două ori, de trei ori. Nereuşind, a scos sabia şi… a tăiat nodul. Această întâmplare a dat naştere expresiei „tăierea nodului gordian”, care semnifică modul de a ieşi dintr-o situaţie dificilă şi încâlcită printr-o soluţie tranşantă şi energică, dar semnifică şi o soluţie neconvenţională dată unei probleme.

Cristofor Columb (1451?-1506), după descoperirea Americii (1492), reîntors în Spania a fost primit cu mari onoruri, care au stârnit invidia multora. Fiind invitat la un grande d’Espana la masă, mai mulţi invidioşi, contestandu-i meritele, au spus: „De vreme ce America există, trebuia numai să te gândeşti să pleci într-acolo. Atât!”. Atunci Columb, pentru că la masă se serveau şi ouă fierte în coajă, le-a propus denigratorilor, sub forma unui joc, încercarea: cine reuşeşte să aşeze pe o farfurie un ou în picioare. Mulţi au încercat dar nimeni nu a reuşit. După ei, Columb, lovind uşor oul la un capăt, l-a făcut să stea în picioare cu uşurinţă. Invidioşii au protestat strigând: „Asta ştiam şi noi!”. Replica celebrului navigator a fost: „Nici nu mă îndoiesc, dar vorba dumneavoastră: trebuia numai să te gândeşti s-o faci”.

Sir Isaac Newton (1642-1727), ilustru matematician, fizician, astronom şi filozof, în anul 1666, pe când se plimba în grădina sa din apropierea oraşului Cambridge, a văzut căzând un măr din pom. Acest fapt l-a determinat la o nouă serie de meditaţii şi raţionamente asupra problemei gravitaţiei, pe care atunci o studia. Astfel şi-a pus întrebarea: „Oare acestei forţe de atracţie nu i se supun şi Luna şi celelalte planete?”

După cum relatează Francois-Marie Voltaire (1694-1778), mărul din grădină l-a ajutat pe marele gânditor să descopere legea atracţiei universale, căreia i-a dat următoarea formulă matematică: forţa de atracţie a două corpuri este direct proporţională cu masele lor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele. Dar însuşi Newton, întrebat asupra secretului descoperirii sale, a spus că numai meditand neîntrerupt asupra gravitaţiei, a putut descoperi legea atracţiei universale.

Matematicianul şi filosoful Gottfried Wilhelm Leibnitz (1646-1716) a intenţionat să scrie o carte intitulată „Arta invenţiei”; din păcate nu a apucat să-şi realizeze planul. El a scris: „Nimic nu este mai important decât să ne dăm seama care sunt izvoarele invenţiei, iar acestea, după părerea mea, sunt mai interesante decât invenţiile însele”.

Fiziologul şi medicul italian Luigi Galvani (1737-1798), privind la nişte picioare de broască agăţate (în aşteptarea gătitului) de o sârmă de fier, în casa sa din Bolognia, a observat că uneori se produceau contracţii ale musculaturii lor. Cercetând mai cu atenţie fenomenul, şi-a dat seama că mişcările apăreau când o parte a piciorului era în contact cu sârma de fier, în timp ce o altă extremitate a muşchiului atingea o bucată de cupru, agăţată şi ea întâmplător, la unul din capetele sârmei. Această observaţie a dus ulterior, la descoperirea pilei şi arcului denumit voltaic, după numele descoperitorului lor, Volta.

Marele fiziolog francez Charles Richet (1850-1935), Premiul Nobel în 1913, în timpul unei croaziere pe iahtul prinţului de Monaco, injecta câini cu un extract din tentaculele crinului de mare, în scopul de a determina doza toxică a acestuia. La un moment dat, reinjectând un animal cu acelaşi preparat, a constatat că o doză extrem de mică a fost rapid mortală. Acest rezultat i s-a părut atât de neaşteptat, încât în prima instanţă l-a atribuit unor factori străini de experimentul său. Totuşi, intrigat, a repetat experienţa, adică a injectat şi apoi, după un timp, a reinjectat câte o doză foarte mică neletală. Efectul mortal s-a confirmat, şi astfel Richet a descoperit fenomenul anafilaxiei sau şocul anafilactic (anafilaxie = manifestarea unei stări de sensibilizare a organismului la administrarea unei cantităţi foarte mici dintr-o substanţă nevătămătoare prin ea însăşi şi care în prealabil a mai fost administrată organismului).

Don Santiago Ramon y Cajal (1852-1934), Premiul Nobel în medicină, scria în 1906: “Secretul se află în metoda de lucru: să folosim pentru muncă orice timp disponibil; să nu ne dăruim odihnei zilnice fără a ne fi consacrat cel puţin două sau trei ore problemei (creative n.a.) la care muncim; să punem un dig prudent dispersiei intelectuale şi risipei de timp pe care le pretind obligaţiile adiacente… Dacă ocupaţiile noastre nu ne permit să consacrăm temei mai mult decât două ore pe zi, să nu renunţăm la muncă sub pretextul că ar necesita patru sau şase ore.

Cum spunea cu înţelepciune Jules Payot: „E de ajuns dacă facem în fiecare zi câte puţin, numai că acel puţin trebuie făcut în fiecare zi”. “Răul anumitor distracţii care ne domină prea mult nu constă atât în timpul pe care ni-l răpesc, cât mai ales prin faptul că ne scad tensiunea creatoare a spiritului şi pierdem acel tonus pe care l-au câştigat celulele noastre nervoase printr-o adaptare continuă la subiect”.

Henri Jules Poincaré (1854-1912) este considerat ultimul mare matematician universal (a avut contribuţii majore în toate domeniile acestei ştiinţe). După ce a cunoscut consacrarea, s-a supus testelor psihometrice (de măsurare ale aptitudinilor: inteligenţă, spontaneitate etc.) ale lui Binet, obţinând rezultate execrabile. Scria şi desena sub orice critică şi era proverbial de distrat. Opera lui cuprinde peste 30 de volume şi cca 500 de memorii.

Pasiunea pentru matematică s-a manifestat pe la 15 ani. Avea un stil deosebit de lucru: abordând o anumită temă, medita profund asupra ei şi numai când o considera pe deplin elucidată, o reda în scris, de la prima inspiraţie şi fără a mai reciti textul alcătuit. Referitor la descoperirea funcţiilor automorfe (1880) sau fuchsiene (denumite astfel de savant, în cinstea lui I. L. Fuchs (1833-1902)), pe care le-a aplicat la ecuaţiile diferenţiale liniare, la studiul curbelor algebrice şi la teoria numerelor, Poincaré povesteşte:

„Într-o seară, împotriva obiceiului meu, am băut o ceaşcă de cafea neagră şi nu am mai putut adormi. Nenumărate idei îmi veneau în minte şi le simţeam cum se ciocneau una de alta, până când două din ele s-au unit, împreună, ca să spun aşa, formând un tot stabil. Până dimineaţa stabilisem existenţa unei clase de funcţii fuchsiene, care sunt derivate ale seriilor hipergeometrice. Tot ce mai aveam de făcut era să notez rezultatele, fapt care nu mi-a luat decât câteva ore”.

Poincaré a scris chiar un articol intitulat „Invenţia matematică”, în care arată că o demonstraţie nu constă numai într-un şir de silogisme, ci şi din ordinea în care sunt aşezate. Ba, ceea ce ar părea paradoxal, ordinea în care sunt aşezate aceste silogisme este mai importantă decât silogismele însele. Aceasta pentru că dacă ai intuiţia acestei ordini şi poţi vedea dintr-o dată întregul raţionament matematic, fiecare silogism se aşează de la sine acolo unde-şi are locul.

Silogismul este un raţionament deductiv care conţine trei judecăţi legate între ele printr-un astfel de raport, încât cea de-a treia, care reprezintă o concluzie, se deduce din cea dintâi prin intermediul celei de-a doua.

Fizicianul german Albert Einstein (1879-1955), Premiul Nobel în 1921, a relatat despre procesul nonverbal al gândirii sale. Conceptele sale se prezentau sub forma unor „entităţi fizice”, ca „semne şi imagini mai mult sau mai puţin clare”, pe care el făcea eforturi să le asocieze. Einstein a scris: „Creativitatea este mai importantă decât ştiinţa; ştiinţa este limitată, însă creativitatea cuprinde întregul univers”.

Doi fiziologi germani, Josef von Mering (1849-1908) şi Oskar Minkowski, studiau funcţia pancreasului în procesul digestiei. În acest scop efectuau pancreactomii pe animale (îndepărtarea chirurgicală a pancreasului), pentru a vedea cum se va desfăşura digestia alimentelor în absenţa acestei glande. Ei produceau astfel diabetul, dar nu se cunoştea atunci că boala era determinată de lipsa insulinei, descoperită mult mai târziu.

Într-una din zile, îngrijitorul de animale şi-a dat demisia, pe motivul că nu mai putea păstra curăţenia în laborator, deoarece urina câinilor astfel operaţi atrăgea roiuri de muşte. Minkowski a analizat atunci această urină şi a găsit în ea glucoză. Descoperirea lui a reprezentat primul indiciu al unei relaţii între diabet şi pancreas, constituind adevărata bază a descoperii ulterioare a insulinei, dar de către alţi cercetători.

Sasul transilvan Hermann Oberth (născut la 25 Iunie 1894 la Sibiu), pe când era copil, a citit cărţile „În jurul lunii” şi „De la pământ la lună” ale lui Jules Verne. De atunci a început să-l preocupe modalitatea practică a unui zbor cosmic spre alte planete (este necesară atingerea unei viteze de 11,2 km/sec). Începând din anul 1904, a urmat gimnaziul la Sighişoara, unde a avut şansa să-l aibă profesor de fizică pe Ludwig Fabini, care l-a încurajat permanent.

După raţionamente succesive a ajuns la ideea că un tun sau alt asemenea propulsor (el însuşi a propus un interesant propulsor cu inele electromagnetice activate succesiv similar actualelor sisteme de antrenare a vehiculelor pe pernă magnetică) ar trebui să fie prea lung (minim 10.000 km) pentru a nu strivi oamenii la lansare.

În această fază a avut şi ideea originală a folosirii vitezei proprii de rotaţie a pământului, plasând lansatorul la ecuator şi orientat de la vest spre est. Cum obişnuia să se plimbe cu barca (construită de el însuşi) pe râul ce traversa oraşul (Târnava Mare), a remarcat că de fiecare dată când sărea din barcă spre ţărm, ambarcaţiunea primea un impuls în sens contrar saltului.

Acelaşi lucru l-a frapat şi când, în cursul unei excursii la lacul Sfânta Ana, şi-a umplut barca cu pietre, pe care le arunca pe rând, barca primind de fiecare dată un impuls contrar direcţiei aruncării. Atunci a avut inspiraţia să facă o analogie barcă – rachetă şi pietre aruncate din barcă – jet de gaz ejectat din rachetă. Dezvoltând în timp soluţia aceasta, a proiectat prima rachetă cu combustibil lichid prevăzută cu un giroscop pentru stabilizarea zborului.

În 1923 reuşeste să-şi tipărească la Munchen, pe cheltuială proprie, cartea „Racheta spre spaţiile interplanetare”, care a avut un răsunet mondial. Despre această lucrare, Werner von Braun (proiectantul rachetelor germane V2 şi al primului satelit american) a scris în 1941: „Ea (cartea) reprezintă fundamentul ştiinţific pe care s-a sprijinit dezvoltarea tehnică a astronauticii până acum. Hermann Oberth descrie cu luciditate profetică toate elementele de bază ale marilor rachete din zilele noastre, care adesea sunt considerate de autorii contemporani drept invenţii ale ultimilor ani. Pe lângă aceasta, el elaborează o bază teoretică pentru principiul şi sistemul de funcţionare al rachetelor cu combustibil lichid şi pentru metodele de pilotare”.

Chimistul german Friederich August Kekulé (1829-1896), pe când avea de rezolvat problema clarificării structurii benzenului, relatează cum a rezolvat problema:

„Treaba nu mergea deloc bine; mintea mea era preocupată de alte lucruri. Am întors un fotoliu către cămin (în care ardea focul cu flăcările părând nişte şerpi − n.a.) şi am căzut într-un fel de somnolenţă. Atomii dănţuiau în faţa ochilor mei, în şiruri lungi, unite diferit, dar tot mai strâns, mereu în mişcare, răsucindu-se şi încolăcindu-se ca şerpii. Si, deodată, ce să vezi? Unul dintre şerpi şi-a apucat propria coadă, iar imaginea lui mi se învârtea batjocoritoare în faţa ochilor. În acel moment m-am trezit într-o străfulgerare de lumină; tot restul nopţii l-am petrecut adâncind consecinţele acestei ipoteze… Să învăţăm să visăm, domnilor !”.

Ofiţerul şi mai apoi inginerul român Henri Coandă (1886-1972) a fost inventatorul şi primul care a experimentat un avion revoluţionar fără elice (cu propulsia datorată unui motor cu reacţie, la care jetul de gaze aprinse era direcţionat de două ajutaje). Cu ocazia testării avionului biplan cu o linie remarcabil aerodinamică (la 16 decembrie 1910, pe câmpul de la Issy les Moulineaux – Franţa), jetul de flăcări ce ieşea din motorul reactiv s-a „lipit” de fuselajul avionului care a luat foc, accidentandu-l pe Coandă, care era şi pilot.

Henri Coandă, autor a peste 250 de invenţii în întreaga sa viaţă, relatează întâmplarea petrecută, după 20 de ani de la accidentul său, întâmplare care a determinat descoperirea unui efect esenţial în mecanica fluidelor, denumit „efectul Coandă”:

„… Într-o zi, aflându-mă în baie, mă jucam amuzat cu picăturile de apă. Am observat cum picătura de apă vine şi se prelinge de-a lungul degetului; la fel ca jetul flăcărilor, atunci la Issy les Moulineaux, de-a lungul fuselajului avionului meu. Atunci m-am luminat; m-am lămurit de-a binelea, că acest lucru este în legătură directă cu ceea ce s-a întâmplat cu jetul ce venea asupra aparatului cu care zburam în 1910, cel fără elice, şi al cărui trist sfârşit îl cunoaşteţi. Desluşeam, acum în baie, mersul fluidului… M-am hotărât să studiez acest efect.” Coandă mai consemnează în acelaşi context: „Au trecut 20 de ani pentru a realiza, ştiinţific, cu adevărat ceea ce s-a întâmplat.”

Deşi există explicaţii interesante, date şi de J. N. Baker şi de W. I. Beveridge, asupra factorilor determinanţi (în cazul de faţă, ca şi în cazul lui Arhimede, şederea în baie, în apă caldă) ai declanşării unei descoperiri, se dovedesc a fi importante următoarele condiţii concomitente, ce favorizeaza puternic apariţia unei idei noi:

– problema nerezolvată trebuie să fi devenit de mai mult timp „un pol de concentrare în inconştient”, deci trebuie, într-un anumit fel, să fi ajuns „obsedantă”;

– să existe o „permeabilitate” mărită între conştient şi inconştient (între care poate apărea, în anumite situaţii, chiar şi în dublu sens, flux de informaţii), permeabilitate puternic instalată odată cu stările de relaxare; aşa se explică nu numai pe când se face baie, dar şi în timpul unui mers „de voie” concomitent cu o deconcentrare intelectuală, în timpul „visărilor treze”, în momentele de somnolenţă, la trezirile după fazele de somn REM, atunci când sunt desfăşurate activităţi monotone ce nu necesită atenţie, efort şi concentrare intelectuală, la şederea (comodă) într-un ambient auditiv şi/sau vizual monoton şi liniştitor (probabil se poate face extinderea şi la celelalte două simţuri) etc.;

– trebuie să existe o clară disponibilitate în a „recepta” orice idei, chiar neobişnuite, în a accepta „asocieri neconvenţionale”, mai ales că este foarte probabil ca o asemenea idee să „penetreze” conştientul venind din inconştient, într-un moment când atenţia conştientă este diminuată şi nu este concentrată asupra problemei nerezolvate.

Sir Frederik Banting (1891-1941), Premiul Nobel în 1923, a povestit cum a descoperit hormonul antidiabetic denumit insulină. Revenind din serviciul militar desfăşurat în timpul Primului Război Mondial, a început să practice medicina în London, pe atunci un oraş foarte mic al provinciei canadiene Ontario. Într-o seară, citea un articol asupra modificărilor degenerative care au loc în pancreas după blocarea canalelor excretoare de către calculi. Culcându- se, nu a putut însă adormi, din cauza unei impresii chinuitoare, deşi vagi, că astfel de modificări degenerative ar putea ajuta la elucidarea rolului, pe atunci misterios, al pancreasului în diabet.

De-abia pe la ora 2 dimineaţa, i s-a cristalizat deodată în minte o idee, pe care a notat-o imediat cu următoarele cuvinte: „Ligatura canalelor pancreatice la câine. Se aşteaptă 6-8 săptămâni pentru instalarea modificărilor degenerative. Se scoate ceea ce rămâne din pancreas şi se face un extract”.

Celebrul matematician John Ludwing von Neumann (1903-1957), părintele computerelor, declara adesea că îşi concepea şi redacta teoremele în timpul somnului.

King Camp Gillette (1855-1932) era un om cu o formaţie tehnică relativ îngustă. El a realizat mai multe invenţii minore. Ideea de a construi un aparat de ras mecanic i-a venit într-o dimineaţă când se bărbierea (cu briciul). Aceasta consta în a monta o lamă interschimbabilă într-un aparat cu mâner. Imediat s-a apucat de lucru, cumpărându-şi cele necesare. Primul aparat de ras mecanic l-a realizat în 1895 şi l-a brevetat în 1904.

Ideea şi modelul iniţial (şi rudimentar) al aparatului nu puteau garanta succesul comercial. Timp de şase ani, Gillette s-a ocupat de fabricarea unei lame de ras de bună calitate, pornind de la foiţa de oţel dur. El nu cunoştea nimic din metalurgia oţelului, dar aceasta nu l-a împiedicat să persevereze şi să ajungă la o soluţie. Experţii vremii în problema oţelului nu împărtăşeau deloc entuziasmul său şi nu întrezăreau nici o soluţie. Prietenii, care până atunci îl susţinuseră financiar, influenţaţi de opinia experţilor, i-au refuzat în continuare orice ajutor material.

Câţiva ani mai târziu Gillette scria: „Dacă aş fi avut o formaţie tehnică aş fi abandonat ideea sau probabil nu m-aş fi angajat deloc într-o asemenea experienţă. Dar sunt un visător, eu cred ca şi copiii în comori ascunse şi am perseverat pe calea pe care atâţia oameni s-au temut să o apuce. Pentru această raţiune şi numai pentru ea există azi un aparat de ras Gillette”.

Totuşi, un alt inginer inventator a rezolvat problema lamei de ras. În final, Gillette a găsit oamenii dispuşi să-şi rişte fondurile pentru ideea şi invenţia lui. H. Sachs, fabricant de lămpi din Boston – cumnatul lui, şi W. Nickerson au investit 5000 $ în compania „American Safety Razor Company”. Nici colaboratorii lui Gillette nu erau experţi în oţel, dar aveau un anumit geniu mecanic şi atracţie pentru invenţii.

Nickerson a apreciat că mânerul aparatului trebuie să fie suficient de gros pentru a permite o ajustare precisă între lamă şi partea protectoare. El a definitivat dimensiunea, forma şi greutatea viitoarei lame de ras, aplicând cu succes principiul „a încerca pentru a vedea”. Astfel a găsit un procedeu care să permită întărirea foiţei de oţel în cele mai bune condiţii. Între timp compania s-a înglodat în datorii şi Gillette a părăsit-o. Când primele lame de ras au fost puse în vânzare, situaţia companiei era precară. Dar din 1906 au început să fie realizate beneficii din ce în ce mai mari.

Dr. Hans Selye (1907-1982), Premiul Nobel în medicină, a descoperit sindromul denumit stress (sindrom = un grup de semne şi simptome care se întâlnesc asociate şi caracterizează o boală). Pe când era student, la prima lecţie practică de medicină internă, profesorul a adus în amfiteatru mai mulţi bolnavi cu diferite boli în faze incipiente. Pentru studentul Selye, cu o foarte sumară pregătire, simptomele specifice bolilor nu erau deloc evidente, profesorul arătând că majoritatea semnelor caracteristice vor fi mai vizibile după ce boala va mai avansa. În schimb era evident faptul că toţi bolnavii prezentau unele semne comune (deşi aveau boli diferite): stare febrilă, splina sau ficatul mărite, amigdalele inflamate etc., ceea ce l-a făcut pe Selye să considere că acestea ar fi semnele unui fel de sindrom al bolii în general.

Profesorul, cu profunde cunoştinţe de specialitate, nu a dat atenţie acestor semne, comune de altfel multor boli. Este aici de reţinut că şi lipsa de pregătire (care în anumite sensuri încorsetează) poate crea unele avantaje. După 10 ani, Selye, ajuns cercetător la o catedră de biochimie, a observat că mai multe tipuri de extracte şi chiar unele substanţe toxice, produceau toate în primul rând, nu sindromuri diferite cum ar fi fost de aşteptat, ci un acelaşi sindrom (hipertrofia cortexului suprarenal, ulceraţii gastrointestinale, involuţia timusului şi a ganglionilor limfatici). Punerea în legătură a acestor două observaţii a dus la epocala descoperire a sindromului de stress, făcută după cum se exprimă Selye, „într-o străfulgerare”.

În anii care au urmat primului război mondial, A. Collins, chimist la firma americană Du Pont de Nemour, se ocupa de acetilenă. Scopul lui era să sintetizeze, din această hidrocarbură, simpli polimeri, conţinând două sau trei molecule. Acest drimer sau trimer, obţinut în stare pură, trebuia să servească apoi ca materie primă de bază în fabricarea unor eventuale cauciucuri sintetice.

Collins prepara, în prezenţa unui catalizator conţinând clorură de cupru, produsul obţinut din condensarea acetilenei. Cum săptămâna de lucru tocmai se terminase, a abandonat lichidul, pe care tocmai îl distilase cu grijă, într-un balon de sticlă. Luni dimineaţa, spre surprinderea lui, a găsit pe fundul balonului un bulgăre solid de culoare albă. Atunci, enervat, a spart balonul de sticlă. A observat însă că bulgărele solid sărea ca o minge. Decepţia a devenit brusc pasionantă. A analizat compoziţia solidă, găsind în ea o mare cantitate de clor (provenită din catalizator), la care nu se aştepta. A continuat analizele şi a constatat că descoperise un policloropren care semăna, prin structură şi proprietăţi, cu cauciucul vulcanizat, fiind însă cu mult mai rezistent la oxidare şi uzură. La doi ani după aceea, grupul Du Pont comercializa produsul sub denumirea de neopren.

Istoria procedeului de fabricare a sticlei prin metoda plutirii (procedeul „float glass”)

Fabricarea sticlei era cunoscută egiptenilor încă din perioada antică. În timpul secolului XX, s-a ajuns la procedeul polizării unei panglici continue de sticlă, pentru a-i da proprietăţile dimensionale şi de calitate cerute. S-a ajuns chiar la procedeul polizării simultane a celor două feţe ale panglicii de sticlă (cu productivitate destul de bună). Cu toate acestea, atât procentul de deşeuri cât şi costurile de fabricaţie rămâneau ridicate.

Firma Pilkington Brothers Ltd. a adus un concept cu totul nou, revoluţionar, prin care sticla topită era debitată în mod continuu pe suprafaţa unei băi de cositor, deasupra căreia stratul de sticlă plutea. Suprafaţa netedă şi grosimea constantă a sticlei rezultate, elimina complet necesitatea costisitoarelor operaţiuni de polizare. Pe cât de simplu a fost conceptul plutirii sticlei pe suprafaţa cositorului, pe atât de îndelungat şi costisitor a fost procesul de elaborare a tehnologiei pentru producţia de masă a sticlei prin această metodă.

Meritul reuşitei îl are Dr. L.A.B. Pilkington. Însemnările sale asupra problemelor cărora a trebuit să li se facă faţă alcătuiesc o lectură fascinantă. Entuziasmul lui Pilkington, iniţiatorul şi animatorul proiectului, precum şi abilitatea sa de a transmite acest entuziasm celor care lucrau cu el, apar în mod clar în cele scrise de el, despre „unul dintre cele mai entuziasmante lucruri din istoria industriei de geamuri în care eram cu toţii extraordinar de antrenaţi şi entuziasmaţi” şi… „pentru a avea succes în elaborarea de soluţii noi, trebuie să te naşti optimist”.

Totuşi, materializarea ideii creatoare pentru producţia de masă nu ar fi fost posibilă fără sprijinul continuu din partea conducerii de la nivelul superior al companiei.„În 1954 consiliul de conducere a decis să acorde proiectului cea mai înaltă prioritate posibilă, aşa încât succesul sau eşecul să se decidă cât mai curând posibil”; deci, cei din consiliul de administraţie trebuie să fi fost conştienţi de riscurile inerente legate de un astfel de proiect şi erau pregătiţi să le accepte.

Astfel Pilkington scria: „Totuşi, în momentul când conducerea a luat decizia, părea foarte posibil ca sticla venind în contact cu metalul să fie adesea rebutată, cu urmări neplăcute pentru stabilirea producţiei”. La un moment dat se părea că temerile cele mai mari s-au manifestat atunci când proiectul a intrat în dificultăţi tehnice din cele mai serioase: „Cu prima noastră fabrică am realizat timp de un an şi două luni o sticlă neutilizabilă. Trebuia să raportez în mod regulat conducerii şi în fiecare lună să fac o cerere pentru a justifica o altă cheltuială lunară de 100.000 lire sterline. Consiliul a manifestat o deosebită încredere, acordând permanent un sprijin ferm”.

Deci, consiliul de conducere al companiei era pregătit să accepte riscul şi să încurajeze inovarea ca scop în sine, considerând-o drept o ocazie favorabilă pentru iniţierea unor noi activităţi, deşi producţia existentă nu era supusă unei ameninţări imediate datorate unei inovări din partea concurenţei. Dar pentru a câştiga sprijinul şi continuitatea acestuia pe durata unei perioade deosebit de dificile, Pilkington a trebuit să fie capabil să convingă consiliul nu numai asupra valorii proiectului ci şi asupra propriilor sale calităţi în a-l finaliza. Probabil că la menţinerea acestui sprijin a contribuit şi faptul că acţionarul principal îi era rudă îndepărtată, astfel că accesul său la consiliu a fost comod şi nestingherit de bariere ierarhice.

Nesiguranţa este inseparabilă de evoluţia unei inovări importante. Nu arareori se trece prin greutăţi şi necazuri majore la trecerea de la o producţie pilot la cea de masă. În fiecare etapă a evoluţiei apar noi necunoscute, adesea de un tip greu de imaginat. Referindu-se la perioada când s-a luat decizia construirii primei fabrici de producţie, Pilkington comentează: „Credeam că ştim mult mai mult decât s-a dovedit” şi „privind retrospectiv, este trist faptul că nu eram conştienţi de dimensiunea problemelor cărora urma să le facem faţă în momentul atingerii producţiei de masă”.

În acest caz, este interesant de observat că multe din dificultăţile prin care s-a trecut, au apărut datorită lipsei unei înţelegeri teoretice a procesului tehnologic respectiv. În final, proiectul a reprezentat un succes ieşit din comun, ducând la reducerea cu un sfert a costurilor de producţie şi cu peste o treime a dimensiunilor fabricii. Aceasta s-a realizat cu preţul a şapte ani de efort şi 4 milioane de lire sterline până la producerea primei sticle vandabile. Dat fiind faptul că firmele concurente, iniţial au opus rezistenţă folosirii noului produs pe bază de licenţă, poziţia companiei iniţiatoare a procedeului a devenit de prim ordin. Se pare, şi tot mai multe exemple o confirmă, că inovatorii de succes sunt orientaţi mai mult către elaborare decât spre cercetare.

Elaborarea seriei de calculatoare IBM 360

În momentul în care a început elaborarea seriei de calculatoare IBM 360, compania IBM deţinea de mult poziţia conducătoare pe piaţă. Multe alte companii, într-o poziţie similară, şi-ar fi permis o moderare a tempoului inovării tehnologice. Si totuşi IBM a luat o decizie (la aceea dată extrem de riscantă), care făcea demodată întreaga gamă de produse ce se comercializau atunci. Se spune că un director ar fi afirmat: „Am denumit acest proiect A miza pe propria companie”.

Proiectul a fost în final un succes desăvârşit, care a întărit considerabil poziţia dominantă pe piaţă a firmei şi a condus în plus la retragerea din domeniul fabricaţiei de calculatoare a unor companii importante ca RCA şi GE. Deşi natura industriei de calculatoare ar presupune o atitudine inovatoare, date fiind rapidele progrese în domeniu, aceasta nu explică în mod suficient de ce IBM era pregătit să iniţieze un proiect costând 5 miliarde de dolari, dat fiind că erau posibile multe alte soluţii mai puţin ambiţioase. Si mai mult, programul conţinea incertitudini majore aşa încât, după cum relatează Wise (autorul unei lucrări despre aventura IBM): „Directorii companiei, persoane obişnuite să gândească la riscuri şi câştiguri, insistă împotriva riscării oricărei sume pentru realizarea programului, precum şi asupra investiţiilor mari pierdute în cazul unui eşec”.

Justificarea acestui imens risc a constituit-o beneficiul potenţial ce ar fi rezultat în urma unui eventual succes, beneficiu revenind fabricantului, datorită reducerilor însemnate ale costurilor operaţiilor de calcul pentru utilizator. Acestea erau prognozate la 0,035$ comparativ cu 1,38$ (pentru 100.000 operaţii) la sistemele existente la lansarea programului; deci o reducere de aproape 40 de ori. Au trebuit rezolvate un număr de diferenţe majore de opinii existente între directorii companiei.

Teoria înlocuirii în întregime a gamei de calculatoare existente a fost atacată, după cum au fost atacate şi riscurile inerente ale lansării simultane a unei întregi game noi. Pentru a se realiza acest lucru a trebuit să se renunţe la alte proiecte de calculatoare, la care lucrau persoane din vârful ierarhiei şi pentru care deja se cheltuiseră sume considerabile. A existat de asemenea posibilitatea de a alege între circuitele hibride şi circuite mai avansate, complet integrate. Este din nou posibil sa se identifice o persoană răspunzătoare de conducerea cu succes a proiectului.

Vice-preşedintele IBM, T. Vincent Learson (1912-1996), nu era tehnolog ca Pilkington, dar probabil că proiectul nu şi-ar fi atins obiectivele fără impulsionarea dată de el realizării proiectului şi fără abilitatea sa de a lua decizii după ce asculta argumentele şi contra-argumentele colegilor săi. Dar odată luate, deciziile erau implementate cu multă energie. Wise scrie despre el: „Atunci când conduce orice program important IBM, el tinde să devină nerăbdător privind primirea rapoartelor personalului şi ale comitetelor, operând în afara lanţului convenţional de conducere… Deşi îi lipseşte baza ştiinţifică teoretică, atribuită din oficiu multora din cei de la IBM, Learson are reputaţia de a pune întrebări precise, scrutătoare, în legătură cu orice propunere care i se prezintă; cei care nu şi-au pregătit cu grijă expunerile îşi pot vedea planurile destrămându-se în fata întrebărilor sale…”.

Sub impactul proiectului IBM 360, întreaga organizare a companiei a fost restructurată. În afara unei creşteri considerabile a cifrei de afaceri şi a rentabilităţii, numărul angajaţilor a crescut cu 55% şi s-au deschis cinci fabrici în decursul a trei ani şi jumătate. Având în vedere că anterior compania a fost în mare măsură un asamblor de componente cumpărate, ea a devenit acum un fabricant de sine stătător. S-ar fi putut ca acest proiect ambiţios, având un mare coeficient de risc (ca şi tehnologia fabricării sticlei prin metoda plutirii pe baie de cositor), să se soldeze cu un răsunător eşec, existând o varietate de motive. Dar tocmai aceste motive au fost cele care au impulsionat permanent proiectul, ducându-l în final la un răsunător succes.

Examinarea unor studii de cercetare din domeniu, ca şi experienţa proprie, permite identificarea anumitor factori prezenţi într-un număr considerabil de inovări de succes şi absenţi frecvent în cazul eşecurilor:

– orientarea spre cerinţele pieţei;

– legătura strânsă cu obiectivele grupului;

– tehnici corecte (bineînţeles ştiinţifice) de evaluare;

– o bună coordonare a proiectului;

– creativitate;

– un mediu favorizând inovarea;

– un iniţiator şi animator al proiectului;

– instruire profesional făcută în domeniul cu totul special al procedeelor, tehnicilor de inovare-inventică.

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.