Juan Ramón Jiménez

Juan Ramón Jiménez, Juan Ramón Jiménez Mantecón, 23/24 dec. 1881 – 29 mai 1958, născut în satul Moguer, Andaluzia, Spania, poet și eseist spaniol prolific din generația 1914, aparținând mișcării Moderniste, soțul scriitoarei Zenobia Camprubí. A trăit 77 de ani.

A fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1956, „pentru poezia sa lirică, care în limba spaniolă constituie un exemplu de înalt spirit și puritate artistică.”

Jiménez și-a dorit să fie un poet al rafinamentului și al nuanței, nerăbdător să dezvolte noi cercetări estetice și ritmice în expresia unei dulci melancolii. Compozițiile sale sunt, de asemenea, înzestrate cu o mare dimensiune muzicală.

Jiménez recunoștea simbolismul francez și lucrările lui Rubén Darío, inițiatorul mișcării moderniste din America Latină, ca influențe determinante pentru opera sa. A fost cel mai desăvârșit moștenitor spiritual al lui Rubén Darío, maestru al modernismului. Unul dintre poeții de limbă spaniolă puternic influențați de poetul nicaraguan Rubén Darío, Juan Jiménez și-a respins, la mijlocul carierei, poezia sentimentală și ornamentată din anii tinereții pentru forma lirică și pură a versurilor libere.

Una dintre cele mai importante contribuții ale lui Jimenez la poezia modernă a fost susținerea conceptului de „poezie pură”. A dezvoltat în special ideea de „poezie pură”, și anume o poezie de inspirație platoniciană, străbătută de un ideal superior de frumos și desprinsă de orice conținut ideologic, politic sau social. Jimenez a căutat însăși esența frumuseții, îndumnezeită și adorată (Eternitate, 1918; Unitate, 1925).

S-a născut pe 23 decembrie 1881 la numărul 2 Calle de la Ribera în Moguer. Era fiul lui Víctor Jiménez și al lui Purificación Mantecón, care practicau cu succes comerțul cu vin. În 1887, părinții săi s-au mutat într-o casă veche de pe Calle Nueva și a urmat studiile primare și secundare la Colegiul din San José. În 1891, a promovat cu mențiunea „Foarte bine” la Institutul din Huelva.

În 1893 a pregătit Bacalaureatul la Colegiul San Luis Gonzaga din Puerto de Santa María și a obținut diploma de Licență în Arte.

În 1896 a plecat la Sevilla pentru a deveni pictor, crezând că pictura este vocația sa. Acolo a frecventat biblioteca Ateneului Sevilla. Și-a scris primele lucrări în proză și versuri și a început să colaboreze cu ziare și reviste din Sevilla și Huelva.

La cererea tatălui său, a început să studieze dreptul la Universitatea din Sevilla, dar a plecat fără să le finalizeze în 1899.

În 1900,  la invitația lui Rubén Darío, s-a mutat la Madrid pentru a scrie și a publicat primele două cărți, Ninfeas și Almas de violeta. Primele sale două cărți, Almas de violeta (Suflete de violetă, publicată în spaniolă în 1900) și Ninfeas (Nuferi, 1900), sunt atât de sentimentale încât ulterior a ajuns să le disprețuiască.

Moartea tatălui său în același an și ruina familiei l-au cufundat într-o angoasă profundă, pe care a trăit-o intens din cauza caracterului său hiperestezic (creșterea intensității senzațiilor și percepțiilor; persoanele afectate au o sensibilitate exagerată și nu suportă lumina, căldura, zgomotul). În 1901 a fost internat pentru depresie într-un spital de lângă Bordeaux apoi, la întoarcerea sa la Madrid, la Sanatorio del Rosario.

În 1902, a publicat Arias tristes și a participat la înființarea revistei literare Helios. De asemenea, a părăsit Sanatorio del Rosario și a plecat să locuiască cu doctorul Simarro.

Celelalte lucrări timpurii ale sale, Jardines lejanos (Grădini îndepărtate, 1905), Elegías (Elegii, 1908) și Pastorales (Pastorale, 1911), reflectă influența pe care Darío a avut-o asupra lui.

În 1905 s-a întors în satul natal din cauza problemelor financiare ale familiei, cauzate de moartea tatălui său, și a locuit în casa din strada Aceña. Această perioadă coincide cu perioada celei mai mari producții literare ale sale.

Șase ani mai târziu, s-a mutat la Madrid unde, în 1913, a cunoscut-o pe Zénobia Camprubí de care s-a îndrăgostit nebunește. A făcut mai multe călătorii în Franța și apoi a plecat în America, unde în 1916 s-a căsătorit cu Zenobia Camprubí Aymar, traducătoare de poezie hindusă. Această căsătorie și redescoperirea mării vor fi decisive în opera sa și le datorăm Diario de un poeta recien casado (Jurnalul unui poet recent căsătorit), care marchează granița dintre etapa sa sensibilă și etapa sa intelectuală.

În 1916 a publicat Diario de un poeta recién casado (Jurnalul unui poet de curând căsătorit), care marchează trecerea la versul liber. Din acest moment, a creat poezie pură cu un lirism foarte intelectualizat.

Cea mai faimoasă narațiune poetică a sa este Platero y yo (Platero și eu), subtitrată Elegie andaluză, a cărei ediție completă a apărut în 1917, povestea unui om și a măgarului său.

În 1918, a fost în fruntea mișcărilor de reînnoire poetică, dobândind o mare influență asupra Generației 1927.

Din 1921 până în 1927 a publicat în reviste o parte din lucrările sale de proză și, din 1925 până în 1935, a publicat Cuadernos (Caiete) care va reuni majoritatea scrierilor sale.

Din 1931, soția poetului a început să sufere de primele simptome ale unui boli incurabile.

Cărțile sale ulterioare de poezie includ Poesía en prosa y verso (Poezie în proză și versuri, 1932) și Voces de mi copla (Vocile cântecului meu, 1945).

În 1936, anul care a marcat trecerea operei sale de la stadiul „intelectual” la cel al „suficienței sau adevărului”, a izbucnit Războiul Civil Spaniol. A susținut Republica împreună cu Zenobia prin preluarea mai multor orfani într-una din casele sale, cu ajutorul poetei Ernestina de Champourcín, angajată ca infirmieră.

Nu s-a simțit însă în siguranță la Madrid, ziarul socialist Claridad demarând o campanie împotriva intelectualilor. Cu ajutorul lui Manuel Azaña, el și soția sa au reușit să părăsească capitala pe căi diplomatice. S-a stabilit astfel la Washington ca atașat pentru afaceri culturale.

După încheierea Războiului Civil Spaniol, în 1939, opunându-se regimului franchist, Jiménez și soția sa au plecat în exil voluntar în Puerto Rico, și și-a continuat opera poetică (Anotimpul total, 1946; Animal de fond, 1949).

În 1946, poetul a rămas internat timp de opt luni din cauza unui alt atac de depresie. În 1950, a plecat în Puerto Rico și a predat la Universitatea din Puerto Rico.

În 1956, Academia Suedeză i-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură în Puerto Rico, unde și-a petrecut o mare parte din viață în exil împreună cu alte figuri marcante ale Peninsulei, precum Pablo Casals și Francisco Ayala și unde a lucrat ca profesor la Universitate.

Trei zile mai târziu, soția lui a murit în San Juan. Jiménez nu își va reveni niciodată din această pierdere și a rămas în Puerto Rico în timp ce Don Jaime Benitez, cancelarul Universității din Puerto Rico, primea premiul în numele său.

Juan Ramón Jiménez a murit doi ani mai târziu, în aceeași clinică în care a murit soția sa.

Poet spaniol al generației 1914, recunoscut drept prinț al poeților, a fondat diverse reviste la Madrid (Indice, Sí) și a exercitat o influență notabilă asupra „generației din 1927”.

Deși a fost în primul rând poet, lucrarea în proză a lui Jiménez Platero y yo (1917; „Platero și eu”; Platero este un măgar) s-a vândut bine în America Latină și, prin traducere, i-a câștigat popularitatea în SUA.

De asemenea, a colaborat cu soția sa la traducerea dramaturgului irlandez John Millington Synge, Riders to the Sea (1920).

Producția sa poetică în timpul vieții a fost imensă. Printre lucrările sale mai cunoscute se numără Sonetos espirituales 1914–1916 (1916; „Sonete spirituale, 1914–15”), Piedra y cielo (1919; „Piatre și cer”), Poesía, en verso, 1917–1923 (1923), Poesía en prosa y verso (1932; „Poezie în proză și vers”), Voces de mi copla (1945; „Vocile cântecului meu”) și Animal de fondo (1947; „Animal de fund”).

Atât Jiménez, cât și Camprubí au folosit o ortografie spaniolă simplificată diferită de standardul RAE (Academia Regală Spaniolă).

Opere principale:

Suflete de violetă (Almas de violeta), 1900; Rime (Rimas), 1902; Arii triste (Arias tristes), 1903; Grădini îndepărtate (Jardines lejanos), 1904; Elegii pure (Elejías puras), 1908; Balade de primăvară (Baladas de primavera), 1910; Singurătatea sonoră (La soledad sonora), 1911; Pastorale (Pastorales), 1911; Jurnalul unui poet de curând căsătorit (Diario de un poeta recién casado), 1917; Sonete spirituale (Sonetos espirituales), 1917; Platero și eu / Elegie andaluză (Platero y yo), 1917; Eternitate (Eternidades), 1918; Piatră și cer (Piedra y cielo), 1919; Frumusețe (Belleza), 1923; Spanioli din trei lumi (Españoles de tres mundos), 1942; Animal de fund (Animal de fondo), 1949.