Jules Laforgue
Jules Laforgue, 16 aug. 1860 – 20 aug. 1887, născut în Montevideo, Uruguay, poet simbolist francez, maestru al ironiei lirice și unul dintre inventatorii versului liber. A trăit 27 de ani.
Impactul operei sale a fost resimțit de câțiva poeți americani ai secolului XX, inclusiv de T.S. Eliot și a influențat, de asemenea, opera suprarealiștilor. Eseurile sale critice, deși oarecum neglijate, sunt de asemenea notabile.
Părinții săi, Charles-Benoît Laforgue și Pauline Lacollay, s-au cunoscut în Uruguay, unde tatăl său a lucrat mai întâi ca profesor și apoi ca angajat al unei bănci. Jules a fost al doilea dintre cei unsprezece copii ai familiei, cel mai mare copil fiind fratele său Jules Émile, care urma să devină un sculptor cunoscut.
În 1866, familia s-a mutat înapoi în Franța, la Tarbes, orașul natal al tatălui său, dar în 1867 tatăl și mama lui Jules au ales să se întoarcă în Uruguay, luându-și cei nouă copii mai mici și lăsându-i pe Jules și pe fratele său mai mare Émile la Tarbes pentru a fi crescuți de familia unui văr. Laforgue a fost crescut de rude la Tarbes, Franța, din 1866 până în 1876, când s-a alăturat familiei sale la Paris.
În 1876, tatăl lui Jules a dus familia la Paris. În 1877, mama lui a murit de pneumonie, la trei luni după un avort spontan, iar Jules, care nu a fost niciodată un elev strălucit, a eșuat la examenele de bacalaureat. Colegul său de clasă, Henri Bergson, a trecut examenul și a continuat cu mari realizări intelectuale ca filozof. A eșuat din nou în 1878, apoi a treia oară, după care, de unul singur a început să citească marii autori francezi și să viziteze muzeele din Paris.
În 1879, tatăl lui s-a îmbolnăvit și s-a întors la Tarbes, dar Jules a rămas la Paris. A publicat prima sa poezie la Toulouse. Până la sfârșitul anului, a publicat mai multe poezii și a fost remarcat de autori cunoscuți. În 1880, frecventa cercurile literare ale capitalei și a devenit protejatul lui Paul Bourget, redactorul revistei La Vie moderne.
I s-au întâmplat multe lucruri lui Laforgue în 1881: după ce și-a terminat școala la Lycée Fontanes, a urmat cursurile criticului și istoricului literar Hippolyte Taine la École des Beaux-Arts și a dezvoltat un mare interes pentru pictură și artă. Prin scriitorul Paul Bourget, Charles Ephrussi, un colecționar bogat, unul dintre primii colecționari de artă impresionistă și editor al Gazette des Beaux-Arts, l-a luat pe Laforgue ca secretar și l-a introdus în pictura impresionistă. Influența directă a impresionismului asupra dezvoltării timpurii a lui Laforgue ca poet este un subiect în studiile despre Laforgue. În introducerea sa la ediția din volumul Tânguiri (Les Complaintes), Michael Collie, autorul unei biografii a lui Laforgue (Laforgue (1963), afirmă că vede o încercare mai mult sau mai puțin conștientă din partea lui Laforgue de a produce un echivalent literar al impresionismului.
În 1881, Laforgue a scris un roman, Stephan Vasiliev și a pregătit o colecție de poezii intitulată Suspinul Pământului (Les larmes de la terre), pe care a abandonat-o mai târziu, deși unele piese au fost modificate pentru volumul Tânguiri (Les Complaintes).
Tot în 1881, sora lui l-a lăsat singur la Paris pentru a se îngriji de tatăl lor, care era grav bolnav la Tarbes. În acea perioadă, a început să frecventeze și cabaretul Pisica Neagră (Le Chat Noir), aflat în Montmarte, cartierul boem al Parisului. Le Chat Noir era considerat cel mai extraordinar cabaret din lume unde puteai da nas în nas cu cei mai faimoși oameni din Paris și puteai întâlni călători din toate colțurile lumii. Dintre clienții obișnuiți făceau parte Adolphe Willette, Caran d’Ache, André Gill, Emile Cohl, Paul Bilhaud, Sarah England, Paul Verlaine, Henri Rivière, Claude Debussy, Erik Satie, Charles Cros, Jules Laforgue, Charles Moréas, Albert Samain, Louis Le Cardonnel, Coquelin Cadet, Emile Goudeau, Alphonse Allais, Maurice Rollinat, Maurice Donnay, Marie Krysinska, Jane Avril, Armand Masson, Aristide Bruant, Théodore Botrel, Paul Signac, Yvette Guilbert, August Strindberg, și George Auriol.
A adoptat stilul fumisteriei (depistarea fumului), un stil al mistificării și farsei. Originile acestuia pot fi găsite în desenul animat al lui Willette, lansat în cabaretul parizian, care s-a centrat pe un clovn numit „Pierrot fumiste” și a exercitat o influență semnificativă asupra lui Laforgue.
Când tatăl său a murit, Laforgue nu a participat la înmormântare.
Din noiembrie 1881 până în 1886, a locuit la Berlin, lucrând ca cititor francez pentru împărăteasa Augusta, un fel de consilier cultural. Era bine plătit și își putea urmări interesele foarte liber. A rămas în Germania aproape cinci ani, timp în care a scris majoritatea lucrărilor sale. În 1885, a scris Imitația Madonei Luna (L’Imitation de Notre-Dame la Lune), considerată drept capodopera sa.
În poeziile Tânguiri (Les complaintes), 1885, Imitația Madonei Luna (L’Imitation de Notre-Dame la Lune), 1886 și Soborul feeric (Le Concile féerique), 1886, Laforgue a dat o expresie ironică obsesiei sale pentru moarte, singurătății și plictiselii de rutina zilnică.
S-a căsătorit cu o englezoaică, Leah Lee, la Londra, pe 31 decembrie 1886, și s-au întors la Paris. În acel an, poezia sa a fost publicată în La Vogue alături de opera lui Arthur Rimbaud. Poezia sa Iarna care vine (L’Hiver Qui Vient) a fost una despre care se credea că dădea tonul operelor sale viitoare.
Deși a reușit să publice acolo câteva scrieri experimentale, opera sa cea mai creativă și originală, cel puțin așa cum a văzut-o el, nu a fost publicată în timpul vieții sale.
Afectat de sărăcie, a murit în anul următor de tuberculoză, la patru zile după împlinirea vârstei de 27 de ani, soția sa urmându-l la scurt timp după aceea. Când a murit, a lăsat o carte neterminată de versuri libere, Flori ale bunei voințe (Des Fleurs de Bonne Volonté), și un eseu final neterminat pentru seria sa, Povești morale (Histoires morales).
Din punct de vedere filosofic, era pesimist și un discipol înfocat al lui Schopenhauer și Von Hartmann. A fost atras de budism și de filosofia germană, în special de pesimismul lui Arthur Schopenhauer și de teoria inconștientului a lui Edward von Hartmann.
Inspirat de exemplul lui Tristan Corbière și Arthur Rimbaud, a creat cuvinte noi, a experimentat vorbirea obișnuită și a combinat cântece populare și termeni de music-hall cu termeni filozofici și științifici pentru a crea o imagine care pare surprinzător de modernă.
Căutarea de noi ritmuri a culminat cu versul liber pe care el și prietenul său Gustave Kahn l-au inventat aproape simultan.
I-a reinterpretat pe William Shakespeare, Richard Wagner, Gustave Flaubert și Stéphane Mallarmé într-o colecție de povestiri, Moralități legendare (Les Moralités légendaires), 1887.
A scris o lirică reflexivă, cu accente patetice și pesimiste, scrisă în vers liber, asociind sentimentul efemerului cu ironia dureroasă sau cu intonații de cântec popular, litanie ori lied de imprevizibile și rafinate efecte eufonice.
Critica sa de artă, publicată în revista Symbolist și ulterior în Mélanges posthumes (1923), mărturisește înțelegerea remarcabilă a viziunii impresioniste.
Influențat de Walt Whitman, Laforgue a fost unul dintre primii poeți francezi care au scris în versuri libere. De fapt, se crede că traducerile sale ale poeziei lui Whitman, care au fost publicate de La Vogue, l-au influențat pe compatriotul lui Laforgue, Gustave Kahn.
Poezia sa ar fi una dintre influențele majore asupra lui Ezra Pound și a tânărului T. S. Eliot (Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock)
Poetul și criticul american Louis Untermeyer scria, „Prufrock, publicat în 1917, a fost imediat salutat ca o nouă manieră în literatura engleză și ca un ecou slab al lui Laforgue și al simboliștilor francezi cărora Eliot le era îndatorat”.
Opere principale:
Seară de carnaval (Soir de Carnaval), cca. 1880; Stefan Vasiliev (Stéphane Vassiliew), 1881, publicat până în 1943; Tânguiri (Les complaintes), 1885; Imitația Madonei Luna (L’Imitation de Notre-Dame la Lune), 1886; Soborul feeric (Le Concile féerique), 1886; Moralități legendare (Les Moralités légendaires), 1887; Flori ale bunei voințe, (Des Fleurs de Bonne Volonté), 1890; Ultimele versuri (Derniers vers), 1890; Suspinul pământului (Le Sanglot de la terre), 1901; Berlin, curtea și orașul (Berlin, la cour et la ville), 1922; Trist, trist (Triste, triste), 1967; Câteva poezii ale lui Jules Laforgue cu imagini de Patrick Caulfield (Londra: Petersburg Press, (Some Poems of Jules Laforgue With Images by Patrick Caulfield),1973.