Marcus Aurelius

Marcus Aurelius (Marc Aureliu), Caesar Marcus Aurelius Antoninus Augustus, născut Marcus Annius Verus, 26 apr. 121- 17 mar. 180, împărat roman din dinastia Antonină în perioada 161-180 e.n., filosof stoic și scriitor. A trăit 59 de ani.

A fost ultimul dintre conducătorii cunoscuți sub numele de „Cei cinci împărați buni” și ultimul împărat al Pax Romana, o perioadă de relativă pace și stabilitate pentru Imperiul Roman. A fost consul roman în anii 140, 145 și 161.

Marcus Aurelius s-a născut în timpul domniei lui Hadrian. A fost membru al unei familii bogate și influente, fiul pretorului Marcus Annius Verus și al moștenitoarei Domitia Lucilla Minor. Tatăl său a murit când era copil, iar Marcus Aurelius a fost crescut de mama sa și de bunicii săi.

După moartea fiului adoptiv al lui Hadrian, Lucius Aelius, în 138, împăratul l-a adoptat pe unchiul lui Marcus Aurelius, Antoninus Pius, ca noul său moștenitor. La rândul său, viitorul împărat nominalizat, Antoninus Pius, i-a adoptat pe Marcus Aurelius și Lucius Aurelius Verus, fiul lui Aelius.

Marcus Aurelius era nepot prin alianță al viitorului împărat Antoninus Pius, care l-a adoptat la dorința împăratului Hadrian, predecesorul său. Hadrian a murit în acel an și Antoninus a devenit împărat.

După ce Antoninus Pius a devenit el însuși împărat, l-a căsătorit, în anul 145, din motive dinastice, cu fiica sa, Annia Galeria (sau Faustina minoris) și în anul următor l-a asociat la conducerea imperiului.

Viitor moștenitor al tronului, Marcus Aurelius a studiat literatura grecească și latină sub îndrumarea unor tutori precum Herodes Atticus și Fronton. De asemenea, a studiat retorica cu Herod Atticus și mai ales cu Fronton, care i-a devenit prieten (a menținut o strânsă corespondență, în latină, cu Fronton, timp de mulți ani) și, foarte tânăr (a îmbrăcat mantia filosofului în 133), a îmbrățișat stoicismul.

La urcarea pe tron, în anul 161, Marcus a împărțit puterea cu fratele său adoptiv, deși el a rămas personajul principal în administrație. Conducerea sa a fost marcată de numeroase crize militare, toate granițele importante fiind amenințate de invadatori. Eforturile depuse împotriva parților (162-166 e.n.) au fost încununate de succes, însă la întoarcere, trupele au adus la Roma o boala devastatoare, ciuma.

Marcus Aurelius s-a căsătorit cu fiica lui Antoninus, Faustina cea Tânără, în 145. După moartea lui Antoninus în 161, Marcus Aurelius a urcat pe tron ​​alături de fratele său adoptiv Lucius.

Împărat pașnic și gospodar, a trebuit să susțină războaie pe toate fronturile (împotriva parților, armenilor, triburilor germanice, sarmaților) și a trebuit să facă împrumuturi forțate.

Domnia lui Marcus Aurelius a fost marcată de conflicte militare. În est, Imperiul Roman lupta cu succes împotriva unui imperiu al parților (Persia antică) revitalizat și al regatului rebel al Armeniei. Marcus Aurelius i-a învins pe Marcomani (un popor germanic), Quazi (trib germanic) și Sarmați (triburi nomade iraniene) în Războiul marcoman (166-180). Totuși, aceștia și alte popoare germanice au continuat să reprezinte o amenințare pentru Imperiu, iar conflictele armate s-au reluat foarte repede, în ciuda unui armistițiu semnat.

Coloana și statuia ecvestră a lui Marcus Aurelius se găsesc încă la Roma, unde au fost ridicate pentru a sărbători victoriile sale militare.

În plus, în jurul anului 166 a izbucnit o gravă pandemie cunoscută sub numele de „ciuma antonină” care a devastat populația Imperiului timp de câteva decenii.

Co-împăratul Lucius Verus a murit în 169. Spre deosebire de unii dintre predecesorii săi, Marcus Aurelius a ales să nu adopte un moștenitor. Printre copiii săi au fost Lucilla (care s-a căsătorit cu Lucius) și Commodus, a cărui succesiune după Marcus Aurelius face subiectul dezbaterii între istoricii contemporani și moderni.

Moralul capitalei a scăzut și din cauza invaziei germanice, care a avut loc în aceeași perioadă; germanii au fost respinși, însă Lucius Verus a murit în timpul campaniei. (169 e.n.). Marcus și-a declarat fiul, Commodus, co-împărat (177).

Preocupat de efort, merit și stăpânire de sine, a lăsat, împotriva practicii de adopție dragi antoninilor, puterea fiului său Commodus, căruia îi cunoștea pasiunile și brutalitatea.

Predicând omenia și toleranța, și-a văzut domnia marcată de persecuții împotriva creștinilor (Roma în 163: Sfântul Iustin; Lyon în 177: Sfântul Blandine).

Ultimul mare monument al stoicismului, lucrarea lui Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, este o sursă importantă pentru înțelegerea modernă a filosofilor antici.

Și-a scris Gândurile (Ta eis eauton: „Către sine”) în limba greacă. Aceste meditații despre deșertăciunea lucrurilor pământești (Tertulian găsea în autorul lor o înclinație naturală spre creștinism) sunt în realitate mai puțin un jurnal al sufletului, cât un „caiet de exerciții stoice”, analog cu ceea ce vor fi Exercițiile spirituale ale lui Ignatio din Loyola.

Pesimismul, nostalgia și compasiunea marchează un itinerariu, care se continuă de-a lungul unui traseu dificil, decis între tentația absurdului și acceptarea fuziunii în ființa unică, trup și suflet, a lumii.

A cultivat lectura de-a lungul vieţii sale, surclasându-i pe toţi împăraţii prin puritatea moralei sale. Deși blând și foarte cult, Marcus s-a opus creștinismului, sprijinind persecuția adepților cultului. “Meditațiile” sale despre stoicism, considerate una dintre cele mai mari lucrări ale tuturor timpurilor, oferă o imagine completă a valorilor sale religioase și morale. Domnia sa este, deseori, considerată epoca de aur a Romei.

Opere principale:

Gânduri către sine însuși sau Către mine însumi (cugetări și dialoguri).