Marie Laurencin, muza lui Apollinaire

Marie Laurencin, o figură centrală în lumea boemă a Parisului, s-a remarcat prin portretele stilizate ale ingenuelor cu fețe luminoase și ochi întunecați care se relaxează în interioare calme și pastelate.

Viitoarea pictoriță Marie Laurencin a fost fiica nelegitimă a lui Alfred Stanislas Toulet (1839-1905), originar din Somme, ales deputat în 1882 și a lui Pauline-Mélanie Laurencin (1861-1913), dintr-o familie savoiardă venită să se stabilească în Normandia lângă Cherbourg.

Mama ei, Pauline-Mélanie a avut o copilărie fericită și a primit o educație destul de extinsă. Marie va spune în glumă că mama ei „a hrănit-o cu cea mai înaltă literatură cât terciul”. Era foarte evlavioasă, chiar devotată. Era pasionată de broderie, pricepută, rafinată. Marie pretindea că are sânge creol în vene: „Acest sânge creol explică multe lucruri în caracterul meu, în munca mea independentă.”

Pauline-Mélanie a plecat la Paris în 1879 și a intrat la început menajeră într-o familie burgheză. Va deveni tutore, croitoreasă și în cele din urmă brodeză. Marie își va numi mama „zâna brodeză”. Atât de pudică, atât de secretă, a născut-o pe 31 octombrie 1883 pe mica Marie în apartamentul ei parizian, rue Chabrol, lângă Gare de l’Est. Tatăl era deja căsătorit și această absență a legăturilor de familie o va aduce, fără îndoială, pe Marie mai aproape de Guillaume Apollinaire, și el un copil nelegitim.

Tatăl va contribui totuși, mai ales financiar, la educația Mariei care va urma liceul Lamartine. Desena mult în ciuda lipsei de încurajare din partea mamei sale care nu credea în darurile ei artistice. Între cele două femei se va naște, treptat, o mare complicitate. „A avut iubirea mea absolută ani de zile”, spunea Marie. Chipul mamei o fascina. Înțelegem de ce a devenit pictorița misterului feminin.

După terminarea studiilor la Lycée Lamartine, s-a înscris la Académie Humbert pentru a studia pictura în ulei. Să o lăsăm pe Marie să o prezinte: „O vreme, am fost la Academie. Profesorii care i-au dat numele lor petreceau acolo o jumătate de oră în fiecare săptămână… și plecau. Ne ignorau. Dar erau… străini. Toate țările se întâlneau acolo și aveam impresia că Parisul este… orașul ideal pentru artiști. Tocmai cunoscând străini mi-am dat seama că am o șansă extremă…, aceea de a mă naște la Paris și asta era marea mea mândrie.”

La începutul secolului al XX-lea, s-a înscris în două cercuri distincte de artiști de avangardă: Cubiștii din Montmartre, care s-au reunit în jurul lui Picasso și Braque, și colectivul Section d’Or de pictori, poeți și critici cu sediul în suburbiile pariziene.

La Paris, Marie s-a împrietenit cu Georges Braque și Georges Lepape care apreciau că are ceva  talent. Lepape a lăsat această mărturie: “Un desen sigur, puternic și sensibil în același timp. E uimitor. N-am văzut niciodată o asemenea măiestrie”. Cu el, Marie s-a inițiat în gravură. În acea perioadă voia să devină pictoriță pe porțelan și a studiat o vreme la Școala din Sèvres.

La Salon d’Automne, în 1905, a expus la Petit Palais. Era perioada exploziei fauvismului și Marie l-a preluat punându-l în practică imediat. „Va fi pentru ea o lecție de libertate, o încurajare de a se elibera de prejudecățile Școlii”, a remarcat Josette Vessat, istoric de artă. Marie nu s-a blocat în sistem. A început să  frecventeze Atelierul „Le Bon Maître” și lucra gravură.

La Luvru, era interesată de ceramica antică, arta italiană, de miniaturi persane. A început să picteze primele portrete în ulei.

În 1906, Marie l-a cunoscut pe Henri Pierre Roché, care i-a devenit iubit pentru scurt timp și i-a rămas mentor pentru o lungă perioadă de timp. Era colecționar, dealer de artă și prieten al artiștilor. Dar mai presus de toate, era scriitor. Roché a scris în special adaptările cinematografice ale lui Truffaut: „Jules și Jim” și „Cele două englezoaice și continentul”. O va face să cunoască mulți actori ai scenei picturale pariziene.

În 1907 a expus pentru prima dată la Salon des Indépendants. Printre expozanți, mai erau Douanier Rousseau, Derain, Vlaminck și Picasso pe care îl va cunoaște în luna mai. Și ca toți ceilalți, era fascinată de artist. Pablo Picasso a fost cel care i-a prezentat-o ​​lui Wilhelm de Kostrowitzky (Guillaume Apollinaire, 1880-1918), născut ca și ea dintr-un tată necunoscut. Această aventură, care va dura cinci ani, îi va vedea înfruntându-se, regăsindu-se și inspirându-se. Guillaume și Marie nu vor locui niciodată împreună, dar se vor vedea în fiecare zi.

În toamna lui 1908, Picasso va oferi o cină grandioasă la „Bateau Lavoir”, în onoarea lui Douanier Rousseau, un pictor adesea ironizat de critici și de artiștii înșiși. Marie și Guillaume i-au comandat portretul lor „Muza care inspiră poetul” (prima versiune „Aux œillets du poet” (La garoafele poetului) se află la Kunstmuseum din Basel; a doua versiune „Aux giroflées” (La micșunele) se află la muzeul Pușkin). Marie a fost dezamăgită, imaginea ei nu era deloc măgulitoare. La observația pe care i-a făcut-o lui Rousseau, acesta i-a răspuns: “Guillaume al tău este un mare poet. Are nevoie de o mare muză.”

Douanier Rousseau, Muza care inspiră poetul, portretul lui Guillaume Apollinaire și al Mariei Laurencin, 1909

Marie a pictat „Apollinaire și prietenii săi”, un tablou care o reprezintă împreună cu Apollinaire, alături de Picasso, Fernande Olivier și câinele uriaș al lui Picasso, Fricka. Prin achiziționarea acestui prim tablou, Gertrude Stein și fratele ei Léo, colecționari experimentați, au confirmat-o pe tânăra de douăzeci și cinci de ani în lumea artelor.

Marie Laurencin, Apollinaire și prietenii săi (Întâlnire la țară), 1909

Marie va executa un al doilea tablou de aceeași inspirație, o pânză și mai ambițioasă unde o remarcăm în compania grupului obișnuit, pe Marguerite Gillot, prietena lui Paul Fort, poetul Crémitz și Gertrude Stein.

Numele Mariei Laurencin va fi citat la cubiști, de la care va prelua însă doar câteva proceduri, dorind să-și păstreze propriul stil. Unele lucrări, între 1907 și 1912, vor fi ușor marcate de cubism precum „Cele două surori la violoncel” în care o influență cubistă foarte clară se vede în pliurile rochiei, sub formă de evantai, și în păr.

Marie Laurencin, Cele două surori la violoncel

În „Carnet des nuits” (1942), Marie scria: „Dacă nu am devenit pictor cubist, este pentru că nu am putut. Nu eram în stare, dar cercetările lor mă fascinează.”

Marie își va descoperi curând propriul său stil și va deveni „pictorița tinerelor cu ochi de căprioară și a căprioarelor cu temeri de fecioare”, a spus André Salmon, scriitor și critic de artă. Locuia în Auteuil împreună cu mama ei. Pauline-Mélanie l-a întâmpinat cu răceală pe Apollinaire și prietenii săi. Doar Max Jacob, prieten fervent și admirator, era pe placul ei.

Marie a expus între 1909-1910-1911 la Salon des Indépendants. Criticii nu erau întotdeauna entuziaști, dar Marie nu-și făcea griji. Articolele lui Apollinaire din ziarul „L’Intransigeant” erau întotdeauna admirative.

Guillaume Apollinaire

Grupul Section d’Or a devenit proeminent după prezentarea lor la Salon des Indépendants din 1911, la care Laurencin a participat la îndemnul iubitului ei de atunci, Guillaume Apollinaire, alți expozanți fiind Robert Delaunay și Albert Gleizes.

În 1911, Marie a rămas în Provence.  L-a întâlnit pe entomologul Henri Fabre și pe tânărul scriitor german Hans Heinz Ewers care devine iubitul ei în timpul vacanței de vară din 1911 și care ulterior îi va dedica piesa „Berlineza cu minuni”, semnată cu pseudonimul „Oaia carnivoră”.

Legătura cu Guillaume Apollinaire s-a încheiat în iunie 1912, după luni de deteriorare a relației lor, care a dat naștere melancolicului „Le Pont Mirabeau” (Podul Mirabeau), poezie a „sfârșitului iubirii” ce-i dezvăluie suferința discretă și premonitorie. Guillaume Apollinaire nu o va uita niciodată pe Marie Laurencin, dar nu se vor mai revedea niciodată.

Marie a avut o scurtă aventură cu gravorul Jean-Emile Laboureur, înainte de a începe o colaborare fructuoasă cu acesta timp de douăzeci și cinci de ani, pentru gravurile sale în acvaforte.

1912 a fost un an de intensă activitate pentru Marie: a lucrat la decorarea casei cubiste proiectate de Raymond Duchamp Villon și instalată de André Mare la Salon d’Automne. De asemenea, a participat alături de Fernand Léger, Marcel Duchamp, Juan Gris, Picabia, Robert Delaunay… la expoziția secțiunii de aur la galeria La Boétie. Totodată, a pregătit o expoziție la galeria Barbazanges, 109 Faubourg Saint-Honoré, al cărei proprietar era prietenul ei, creatorul de modă Paul Poiret. La vernisaj, Henri Pierre Roché i-a prezentat-o ​​pe sora mai mică a creatorului de modă, Nicole Groult, soția decoratorului André Groult și mama a doi scriitori celebri Flora și Benoîte Groult. Nicole a devenit confidenta, prietena intimă și muza ei.

În 1913, Marie și-a pierdut mama după o perioadă scurtă în care aceasta a fost bolnavă. Simțea multă suferință și copleșită de durere va picta cele mai frumoase fețe feminine. În acest an, Marie a contribuit cu o pictură la revoluționarul Armory Show, Expoziția Internațională de Artă Modernă, din Statele Unite.

Marie Laurencin, Cititoarea, 1913

Marie Laurencin, Tânără cu ghirlandă de flori

În acea perioadă, a semnat un dublu contract cu Paul Rosenberg, comerciant la Paris și Alfred Flechthein, comerciant la Berlin și Düsseldorf. Prin Henri-Pierre Roché l-a cunoscut pe baronul Otto Von Wätjen, pictor figurativ parizian, de origine germană. Acesta din urmă s-a născut în 1881 la Düsseldorf dintr-o mare – și chiar nobilă – familie germană. A studiat la München, apoi la Academia Humbert din Paris. Era, fără îndoială, un bun plagiator, dar îi lipsea imaginația și originalitatea. A lăsat însă un frumos portret al Mariei Laurencin. S-a căsătorit cu el pe 22 iunie 1814 la primăria arondismentului 16. La sfârșitul lunii iulie, Marie a devenit oficial cetățean german și baroană…

Cuplul a trebuit să-și întrerupă luna de miere pe coasta Atlanticului pentru a se refugia la Madrid, în august, când a fost declarat războiul. Într-adevăr, Otto refuza să se întoarcă în Germania: nu voia să lupte împotriva Franței pe care o iubea. Marie a petrecut mult timp în muzee și nu se sătura să-i admire pe Goya, Vélasquez, El Gréco. În această perioadă, scria: “Singura influență pe care am simțit-o în viața mea este cea a lui Goya. Am trăit mult cu el în anii mei de exil în Spania. Ah! Am suferit mult…”

Marie a corespondat mult cu prietenii săi din Paris. A fost începutul unei tandre complicități și a unei corespondențe importante cu Nicole Groult. Nu îi plăcea caracterul ibericilor: „Spaniolii sunt spanioli, te acceptă doar dacă ești bogat și nu ai nevoie de ei”.

În primăvara anului 1915, cuplul s-a mutat la Malaga, iar Marie a părăsit Madridul cu plăcere. Apoi, în 1916, s-au mutat la Barcelona unde au rămas până în 1918, iar Marie i-a regăsit pe Francis Picabia și soția lui Gabrielle Buffet. Mariei nu-i plăcea Barcelona, orașul i se părea murdar și se plictisea acolo, astfel că a încearcat să nu cadă pradă neurasteniei lucrând portrete în creion și scriind poezii.

Mai mult decât plictisită,

tristă.

Mai mult decât tristă,

nefericită.

Mai mult decât nefericită,

În suferință.

Mai mult decât în suferință,

Abandonată.

Mai mult decât abandonată,

Singură pe lume.

Mai mult decât singură pe lume,

Exilată.

Mai mult decât exilată,

Fără viață.

Mai mult decât fără viață,

Uitată.

Marie Laurencin, Le Calmant, în 391, n°4, Barcelona, 1917.

În 1917, a participat cu două poezii la revista 391 nr. 4, publicată la Barcelona de Francis Picabia și Arthur Cravan. Așa cum a reușit să scape de influența cubismului, nu a mai fost înfluențată nici de Dada. Picabia i-a scris din New York că toate desenele pe care le luase cu el au fost vândute la expoziția Modern Gallery. Marie și-a dat seama că talentul ei era recunoscut în afara Europei și totuși a intrat într-o perioadă în care nu mai voia să picteze. Guillaume Apollinaire, rănit în război, va muri de gripă spaniolă pe 9 noiembrie 1918. Marie va experimenta o mare durere la aflarea veștii.

În 1919, cuplul a părăsit în cele din urmă Spania și a plecat în Germania. Marie l-a descoperit pe pictorul expresionist Macke (decedat în timpul războiului) și i-a admirat opera. Dar în curând și-a regăsit Parisul cu toată bucuria care se poate imagina, așteptase atât de mult acest moment. Și-a regăsit prietenii și viața mondenă întreruptă.

În 1920, s-a întors din nou în Germania. Își putea suporta din ce în ce mai puțin soțul și viața lui disolută și lua în considerare divorțul. Marie suferea de singurătate și în cele din urmă datorită lui Paul Rosenberg va lua decizia de a se întoarce în Franța unde el îi va organiza o expoziție cu picturile ei. Marie îi va fi recunoscătoare.

Divorțul dintre Marie și Otto a fost pronunțat pe 29 iulie 1921. Marie s-a mutat la Paris pe rue Penthièvre, nr. 19 și s-a împrietenit cu Gallimard, scriitorii Jean Giraudoux, Paul Morand, Alexis Léger (Saint John Perse) cu care a avut o scurtă aventură, Valéry Larbaud, Jean Cocteau, Philippe Berthelot…

La Paris, Marie a obținut un succes financiar de scurtă durată până la Marea Criză, în 1929, după care va fi profesor de artă la o școală privată. Gaston Gallimard a publicat „L’Eventail” de Marie Laurencin.

Din 1923, Marie a devenit portretistul consacrat a unor personalități precum Coco Chanel, Baroana Gourgaud, Lady Cunard și Madame Paul Guillaume. Arta sa culminează apoi în genul său preferat, portretul, iar în perioada anilor 1920, „The Roaring Twenties” întruchipa rafinamentul gustului francez. Puterea sa era culoarea. “Nu-mi plăceau culorile. Deci de ce să le folosesc pe cele care nu-mi plăceau? Le-am lăsat cu hotărâre deoparte. Așa că, am folosit doar roz, albastru și verde, alb și negru. Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am acceptat galbenul și roșul [ …] roșul era dușmanul meu”.

În 1923, a primit sarcina de a proiecta cortina de scenă și costumele pentru baletul lui Francis Poulenc, „Les Biches” (Căprioarele), comandat de Serge Diaghilev. Era o responsabilitate grea pentru ea pentru că știa că Diaghilev își încredința decorurile doar artiștilor de calitate: Picasso, Matisse, Braque, Derain… A fost un succes.

Contele Etienne de Beaumont i-a comandat afișul, decorul și costumele pentru baletul tânărului compozitor Henri Sauguet, „Les Roses” (Trandafirii), prezentat în cadrul Soirées de Paris la Théâtre de la Cigale.

În 1925, Suzanne Moreau, în vârstă de douăzeci de ani, a intrat în serviciul său și în scurt timp a devenit slujitoarea-stăpână a Mariei. De-a lungul anilor, Suzanne va ajunge să facă ce vroia în apartamentul Mariei care colabora cu André Groult în „La chambre de l’Ambassadrice” la Expoziția Internațională de Arte Decorative de la Paris.

În 1926, a participat în compania lui Jean-Emile Laboureur și Dufy la decorarea celebrului restaurant Boulestin din Londra. S-a mutat la 116 rue de Vaugirard.

În 1928, Marcel Jouhandeau a publicat o monografie a lui Marie Laurencin.

Marie a executat decorurile și costumele pentru „A quoi rêvent les jeunes filles” (La ce visează fetele) de Alfred de Musset, la Comédie Française. Madeleine Renaud și Marie Bell și-au făcut debutul în această comedie.

Marie a realizat costumele pentru baletul lui Henri Sauguet la comanda lui Jeanne Dubost: „L’éventail de Jeanne”.

La patruzeci și cinci de ani, Marie a fost criticată de presă, dar era încă la fel de apreciată de iubitorii de pictură. În iunie 1929, s-a mutat pe 1 rue Savorgnan de Brazza într-un apartament pe care tocmai îl cumpărase.

Marie a realizat câteva portrete de bărbați: Somerset Maugan, Albert Flament, Edward Fassermann. A predat la Academia din arondismentul XVI, își iubea studenții, dar nu îi învăța mare lucru. Cu toate acestea, le insufla un adevărat simț al culorii.

Marie Laurencin, Două femei cu un instrument muzical, 1935

Marie Laurencin, Panglica albastră, 1938

Pe 30 iulie 1935 a fost decorată cu Legiunea de Onoare, o revanșă frumoasă pentru această artistă care a fost oarecum evitată de public. Într-adevăr, în 1934, în timpul expoziției de la Mayor Gallery din Londra, criticii au fost severi față de picturile sale.

După o ședere în Bretania la începutul războiului, a regăsit un Paris ocupat. Atitudinea Mariei a fost deconcertantă. Ea nu realiza gravitatea situației chiar dacă prietenii ei evrei, inclusiv Max Jacob, începuseră să fie excluși din societate. Marie a mers chiar până acolo încât să facă remarci anti-evreiești. Într-o zi, însă, văzând trei fete tinere purtând steaua galbenă, și-a dat seama ce era nazismul. De atunci, comportamentul ei s-a schimbat…  Marie va picta portretul lui Paul Eluard, un bărbat angajat în Rezistență. A proiectat costumele pentru baletul „Un jour d’été” de la Opéra Comique. În 1942, și-a publicat memoriile sub titlul: „Caiete intime”.

După eliberare, a fost arestată pe 8 septembrie 1944 și dusă la lagărul din Drancy. În cele din urmă, nefiind adusă nicio acuzație împotriva ei, a fost eliberată pe 17 septembrie 1944. Din 1945, Marie, din ce în ce mai mioapă, a preferat să trăiască departe de lume și s-a refugiat în religie. Dacă picta puțin, în schimb citea mult (de-a lungul vieții a ilustrat multe cărți). Dar era bolnavă și suferea de insuficiență cardiacă. În 1954, a adoptat-o ​​pe Suzanne, care va semna de acum înainte „Suzanne Moreau-Laurencin”.

Marie Laurencin a murit în urma unui atac de cord în apartamentul ei din Paris în seara zilei de 8 iunie 1956, la șaptezeci și doi de ani. După o ceremonie religioasă la biserica Saint-Pierre-du-Gros-Caillou, a fost înmormântată în cimitirul Père-Lachaise, conform dorințelor sale, îmbrăcată în alb, cu un trandafir în mână și scrisorile lui Guillaume Apollinaire pe inimă. A ales-o ca executor testamentar pe Micheline Sinclair, fiica lui Paul Rosenberg și mama tinerei Anne Sinclair pe care o pictase în 1952 la vârsta de patru ani.

La centenarul nașterii sale în 1983, a fost deschis în Nagano, Japonia, Muzeul Marie Laurencin cu o colecție permanentă de peste 500 de picturi, desene și gravuri ale sale.

Astăzi, lucrările lui Laurencin pot fi găsite și în Muzeul de Artă Modernă din New York, Galeria Tate din Londra și Muzeul Haggin din Stockton, California.

© CCC

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.