Max Frisch, pe numele complet Max Rudolf Frisch, 15 mai 1911 – 4 aprilie 1991, născut în Zürich, Elveția, dramaturg și romancier elvețian de limbă germană, remarcat pentru reprezentările dilemelor morale ale vieții secolului XX. A trăit 80 de ani.
Este considerat ca făcând parte dintre cei mai importanţi scriitori ai literaturii germane din perioada postbelică. IÎ opera sa, Frisch a acordat o atenţie deosebită problematicii identității personale, moralei şi angajamentului politic. Ironia este o caracteristică importantă a publicaţiile sale de după război. “ Mai rău decat zgomotul cizmelor este liniștea papucilor” este o frază celebră a acestui scriitor. A dezvăluit în opera sa, criza spirituală a societății contemporane, nesiguranța și lipsa de sens a existenței umane.
A fost membru și unul dintre fondatorii Grupului Olten (Gruppe Olten), un club de scriitori elvețieni de stânga care se întruneau la „Bahnhofbuffet” din Olten (expresie elvețiană pentru un restaurant de gară) situat în cantonul Solothurn din platoul elvețian. A fost înființat în restaurantul gării din orașul Olten, și a existat din 1970 până în 2002. Inițial, grupul cuprindea doar 22 de foști membri consacrați ai clubului scriitorilor elvețieni (Schweizerischer Schriftstellerverein sau SSV). Scriitori proeminenți, printre care Max Frisch, Adolf Muschg, Peter Bichsel, Otto F. Walter și Friedrich Dürrenmatt, în 1971, au părăsit SSV (pe care l-au considerat a fi neprogresist) și au devenit membri ai Gruppe Olten.
La începutul carierei, a fost jurnalist, apoi a lucrat ca arhitect, carieră pe care a abandonat-o în 1955 pentru a se dedica scrisului. Este cunoscut pentru descrierile sale expresioniste ale dilemelor de ordin moral ale vieții secolului XX.
Tatăl său, Franz Bruno Frisch, era arhitect, iar mama lui, Karolina Bettina Frisch, fiica unui artist, era casnică. La nașterea sa, fratele său Franz Bruno avea opt ani, iar sora sa vitregă Emma Elisabeth, din prima căsătorie a tatălui său, avea doisprezece ani.
Familia sa trăia modest, situația lor financiară degradându-se după ce tatăl și-a pierdut locul de muncă în timpul Primului Război Mondial. Frisch a avut o relație îndepărtată emoțional cu tatăl său, dar era apropiat de mama lui.
În anul universitar 1930 -1931, Frisch s-a înscris la Universitatea din Zurich pentru a studia literatura și lingvistica germană. Acolo a întâlnit profesori care l-au pus în legătură cu lumea publicității și a jurnalismului și a fost influențat de Robert Faesi (1883–1972) și Theophil Spoerri (1890–1974), atât scriitori, cât și profesori la universitate.
Frisch a sperat că universitatea îi va oferi bazele practice pentru o carieră de scriitor, dar a devenit convins că studiile universitare nu îi vor oferi acest lucru.
Când presiunile financiare asupra familiei s-au intensificat, după moartea tatălui său în 1933, a trebuit să abandoneze studiile. În 1933, Frisch s-a retras de la Universitatea din Zürich, unde a studiat literatura germană, și a devenit corespondent la un ziar. După ce a făcut turnee în sudul și estul Europei din 1934 până în 1936, s-a întors la Zürich.
În 1936, Max Frisch a studiat arhitectura la ETH Zurich și a absolvit în 1940. În 1942 și-a înființat propria afacere de arhitectură. Frisch a lucrat ca arhitect după serviciul în armata elvețiană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A abandonat arhitectura în 1955 pentru a se dedica în întregime scrisului.
Piesa lui Frisch, Santa Cruz, 1947, a stabilit tema centrală regăsită în lucrările sale ulterioare: complicațiile inutile, situația dificilă a individului, scepticismul individual din societatea modernă.
Una dintre primele drame ale lui Frisch a fost piesa de moralitate Acum cântă din nou (Nun singen sie wieder), 1946, în care compune tablouri suprarealiste ce dezvăluie efectele cauzate de ostaticii asasinați de naziștii germani.
Celelalte melodrame istorice ale sale au inclus Zidul chinezesc (Die chinesische Mauer ), 1947 și sumbra lucrare Când războiul s-a terminat (Als der Krieg zu Ende), 1949.
Realitatea și visul sunt folosite pentru a descrie fanteziile teroriste ale unui procuror responsabil din guvern, în Contele Oederland (Graf Öderland), 1951, în timp ce Don Juan, sau Pasiunea pentru geometrie (Don Juan oder die Liebe zur Geometrie), 1953, este o reinterpretare a legendei celebrului îndrăgostit cu acest nume.
În viguroasa sa piesă-parabolă Biedermann și incendiatorii (Biedermann und die Brandstifter), 1958, piromanii se insinuează în casa lui Biedermann, un bărbat cu oință slabă și mulțumit de sine, care le permite mai degrabă să-i distrugă casa și propriul univers, decât să-i confrunte.
Piesele ulterioare ale lui Frisch au inclus Andorra, 1961, tratând tema vinovăției colective, și Biografie, 1967, care tratează relațiile sociale și limitările acestora.
Romanele timpurii ale lui Frisch Stiller sunt Eu nu sunt Stiller, 1954, Homo Faber, 1957 și Numele meu fie Gantenbein (Mein Name sei Gantenbein), 1964.
Un pustiu al oglinzilor prezintă aspecte ale vieții intelectuale moderne și examinează tema identității.
Romanele sale ulterioare au inclus Montauk: O narațiune (Montauk: Eine Erzählung), 1975, Omul din Holocen (Der Mensch erscheint im Holozän), 1979 și Barbă Albastră (Blaubart), 1982.
Lucrările sale autobiografice au inclus două jurnale demne de remarcat, Jurnal 1946–1949 (Tagebuch 1946–1949), și Jurnal 1966–1971 (Tagebuch1966–1971).
A fost distins cu Premiul Ierusalim în 1965, Marele Premiu Schiller în 1973 și Premiul Internațional Neustadt pentru Literatură în 1986.
Opere principale:
Romane: Eu nu sunt Stiller, 1954; Homo faber, 1957; Numele meu fie Gantenbein (Mein Name sei Gantenbein), 1964;
Teatru: Don Juan sau pasiunea pentru geometrie (Don Juan oder die Liebe zur Geometrie), 1953; Biedermann și incendiatorii (Biedermann und die Brandstifter), 1958; Andorra, 1961;)
Povestiri: Barbă albastră (Blaubart), 1982; Montauk: O narațiune (Montauk: Eine Erzählung), 1975.