Menandru

Menandru, 342/341 – 291 î.e.n., dramaturg comic grec din Atena, discipol al filozofului Teofrast, principalul reprezentant al Noii Comedii (a cărei perioadă cuprinde aproximativ intervalul 336 – 250 î.e.n.). A adus importante inovații comediei clasice, renunțând la cor și mărind numărul personajelor. A trăit cca. 51 de ani.

Menandru s-a născut în același an cu Epicur, într-o familie bogată. Tatăl său, Diopeithis, era originar din demul grecesc Kifisia și ar fi putut fi judecător în 325/324; numele mamei lui era Hegestrate.

Discipol al lui Teofast și prieten al lui Epicur, a dezvoltat „Noua Comedie”, o piesă în cinci acte punctate de antracte (pauză între două acte sau între două părți ale unei reprezentații) interpretate de un cor și punând în scenă personaje stereotipe.

A trăit sub protecția colegelui său de breaslă, oratorul atenian Demetrius din Falera, discipol al lui Teofrast și unul dintre primii peripatetici, care a guvernat Atena între 317 și 307. A cunoscut opt ​​triumfuri în competiții de piese de teatru comice.

În Antichitate, Menandru era un adevărat model cultural. Documentele arheologice arată un mare număr de afișe ale comediilor sale. A fost studiat în școli, mai ales pentru retorica sa și pentru sentințele morale, care erau desprinse din lucrările sale.

A devenit un model al comediei latine, influențându-i pe Plaut și Terențiu, care i-au imitat și i-au adaptat în mare măsură intrigile. Terențiu – pe care Iulius Caesar l-a numit „pe jumătate Menandru” – se pare că a mers în Grecia mai ales pentru a-și procura comediile lui Menandru pe care nu le avea și se spune că ar fi murit într-un naufragiu pe drumul înapoi în Grecia, dorind să revină în Italia cu traducerea a 108 din piesele sale.

Aristofan din Bizanț, care conducea Biblioteca din Alexandria, l-a clasat pe Menandru după Homer – deși la acea vreme bibliotecile erau clasificate în ordine ierarhică. Admirația lui Aristofan din Bizanț pentru Menandru a fost exprimată în celebra întrebare: „O, Menandru, o, viață, care dintre voi l-a imitat pe celălalt?”

Plutarh, în Comparația sa dintre Aristofan și Menandru (Tratat 56 din Opere morale), cap. X, declara:

„Menandru, pe lângă farmecul său, oferă întotdeauna satisfacție deplină, fie la teatru, la interviuri sau la banchete: pentru lectura, educația, concursurile dramatice, poezia sa, ce constituie subiectul cel mai acceptat între tot ceea ce a produs Grecia mai frumos […]. Care este motivul real pentru un om cultivat să meargă la teatru dacă nu dorința de a-l auzi pe Menandru?»

Menandru a exercitat o influență însemnată asupra teatrului clasic, deși textele sale erau atunci inaccesibile. Boileau l-a menționat pe Menandru în Arta sa poetică.

Racine a evocat în prefața piesei sale Berenice simplitatea creatoare a lui Menandru, față de care simțea o anumită afinitate. Din teatrul său s-au inspirat și Goethe și Goldoni. În mare măsură, teatrul improvizat italian seamănă cu producțiile din Noua Comedie, Menandru fiind unul dintre principalii ei reprezentanți.

Autor a peste o sută de piese, din care există extrase pe papirus, a câștigat concursul de comedie doar de opt ori, deseori fiind înlăturat de rivalul său, Filemon.

Piesele sale, precum Mizantropul sau Dyskolos, care au avut mai mult succes după moartea sa, înfățișează cu ironie și emoție moravurile private și relația cu dragostea și banii a contemporanilor săi.

Prin imitațiile făcute de Plaut și Terențiu, Menandru a influențat dramaturgi europeni precum Molière.

Creator al comediei de moravuri și de caracter (peste 100 de piese), din care nu ni s-a păstrat decat una singură, aproape în întregime, Mizantropul (descoperită în 1957), și câteva în fragmente: Împricinații; Lingușitorul; Chitaristul; Eroul; Arbitrajul; Fata din Samos; Fata cu cosița tăiată; Omul din Sikyon.

A murit din cauza unui înec accidental, în 292/291 sau 291/290, în portul Pireu.

Opere principale:

Mizantropul (Dyskolos) – descoperită în 1957, aproape în întregime; Arbitrajul (Epitrepontes); Fata din Samos (Samiana); Fata cu cosița tăiată (Perikeiromene); Omul din Sikyon (Sikyonios) – din care s-au descoperit fragmente.