Michel Audiard

Paul Michel Audiard, 15 mai 1920 – 27 iul. 1985, născut în Dourdan (Essonne), dialoghist, scenarist și regizor de film francez, scriitor și editorialist de presă, cunoscut pentru dialogurile sale glumețe, ireverențioase și pline de cuvinte argotice, care l-au făcut o figură proeminentă pe scena culturală franceză din anii 1960 și 1970. A fost tatăl regizorului francez Jacques Audiard. A trăit 65 de ani.

Înainte de a deveni scenarist, dialoghist și scriitor, Michel Audiard a fost mai întâi jurnalist. Deținător al unui certificat școlar și al unei diplome de optician, știa și să folosească cu ușurință subtilitățile limbii franceze.

Inspirate de atitudinea insolentă și ironică a poporului parizian, dialogurile lui Michel Audiard constituie una dintre cele mai bune mărturii ale ireverenței detașate specifice anilor 1960. Calificat uneori drept anarhist de dreapta, unul dintre singurele regrete care i se cunosc este acela de a nu fi avut timp să adapteze pentru ecran romanul Călătorie la capătul nopții (Voyage au bout de la nuit, 1932) al lui Louis-Ferdinand Céline.

Michel Audiard s-a născut în arondismentul 14 din Paris, 2 rue Brézin, într-un cartier muncitoresc la acea vreme, unde a fost crescut de nașul său. Acolo și-a continuat studiile fără prea mult interes obținând un certificat școlar și un certificat de aptitudini profesionale (CAP) de sudor autogen.

Pasionat de literatură și cinema, și-a construit o cultură solidă, citind pe Rimbaud, Proust și Céline și a descoperit dialogurile lui Jeanson și Prévert. Pasionat și de ciclism, frecventa Velodromul de iarnă unde l-a cunoscut pe André Pousse care l-a introdus în profesia de actor. Gândindu-se o vreme la o carieră în ciclism, a renunțat pentru că „nu putea urca pe dealuri”.

Avea doar douăzeci de ani când armata celui de-al Treilea Reich a invadat Franța. Al Doilea Război Mondial, la care nu a luat parte, a fost pentru el o perioadă de privațiuni, iar Eliberarea a reprezentat spectacolul unei triste reglări de conturi.

În timpul Ocupaţiei, a scris la mai multe săptămânale colaboraţioniste şi antisemite. Cu sprijinul lui Robert J. Courtine, a publicat nuvele și articole de critică literară în L’Appel al jurnalistului, scriitorului și bonapartistului militant Pierre Costantini, între 1943 și 1944.

Începând din septembrie 1943, ar fi fost agent ocazional al reţelei de Rezistenţă din Navarra, fapt dovedit de un certificat de la lichidatorul reţelei, căpitanul Grolleau. Un formular de membru al grupului de colaborare care a reunit elite intelectuale colaboraționiste îi poartă numele. Chemat la secția de poliție din cartierul Parc-de-Montsouris pe 17 martie 1947, a susținut că această înregistrare a fost făcută fără știrea sa, justificare pe care a repetat-o ​​în 1978.

Pe 3 mai 1947, s-a căsătorit cu Marie-Christine Guibert (d. 7 ian. 2022, la 94 de ani) în biserica Saint-Dominique din Paris (arondismentul 14). Cu „Cri-Cri”, a avut doi băieți: François (1949-1975) și Jacques (născut la 30 aprilie 1952). Deși căsătorit, în 1953 a avut un al treilea fiu, nerecunoscut, Bruno Meynis de Paulin, care a scris în 2004 lucrarea A fi fiul lui Michel Audiard (Être le fils de Michel Audiard).

După război, și-a câștigat existența ca distribuitor de ziare, ceea ce i-a permis să se apropie de lumea jurnalismului. S-a alăturat publicației Étoile du Soir unde a început o serie de articole despre Asia scrise pe mesele lungi și înguste ale bistrourilor pariziene. Descoperirea imposturii a dus la concedierea lui rapidă, iar apoi a devenit critic de film pentru Cinévie.

În 1949, și-a început adevărata carieră atunci când regizorul André Hunebelle, i-a cerut să scrie scenariul unui film polițist, Misiune la Tanger (Mission à Tanger), urmat în curând de alte două filme, trei romane polițiste și primele succese în adaptarea romanelor pentru cinema Garou-Garou, le passe-muraille (Garou-Garou, cel care trece prin ziduri), Les Trois Mousquetaires (Cei trei mușchetari). Notorietatea lui era în creștere.

Pentru el, parizian nativ, cu temperament anarhist și reacționar, a fost ocazia de a oferi o franchețe unică personajelor sale. Așa se face că în 1963, după mai mult de cincizeci de filme la activ, a scris dialogurile filmului Moșnegii pistolari (Tontons flingueurs) și a oferit replici incisive.

În 1955, datorită lui Gilles Grangier, l-a cunoscut pe Jean Gabin, căruia i-a propus scenariul pentru Gas-oil. Astfel a început o colaborare de șapte ani și 17 filme, inclusiv câteva mari succese: Les Grandes Familles (Marile familii), Les Vieux de la vieille (Bătrânii bătrânei), Le Baron de l’écluse (Baronul ecluzei), Un singe en hiver (O maimuță în iarnă), Le cave se rebiffe (S-a întors roata), și care s-au încheiat doar cu puține întreruperi: Babette pleacă la război (Babette s’en va-t-en guerre), Un taxi pour Tobrouk (Un taxi pentru Tobruk).

Michel Audiard a devenit un scenarist popular, ceea ce a atras mânia tinerilor regizori ai mișcării New Wave pentru care simboliza „cinema-ul lui tata”.

În 1963, după ce s-a supărat puțin pe Jean Gabin, a scris pentru Jean-Paul Belmondo (O sută de mii de dolari în soare de Henri Verneuil) și pentru o întreagă echipă de actori talentați printre care Lino Ventura, Francis Blanche, Bernard Blier, Jean Lefebvre (Les Tontons flingueurs / Moșnegii pistolari și Les Barbouzes / Familia Barbouz de Georges Lautner).

Dar dezacordul cu Jean Gabin nu a durat și s-au reîntâlnit în 1967 pentru Le Pacha (Pașa). Încă mai colaborau ocazional: Sub semnul taurului (Sous le signe du taureau) de Gilles Grangier sau Steagul negru plutește pe oală (Le drapeau noir flotte sur la marmite).

În 1968, a început o carieră de regizor și a realizat filme ale căror titluri sunt printre cele mai lungi din cinematografia franceză: Nu trebuie să luăm copiii lui Dumnezeu drept rațe sălbatice,  Ea nu bea, nu fumează, nu flirtează, dar… provoacă!. Primul său film ca regizor, Faut pas être les enfants du bon Dieu…, a fost un succes comercial, dar receptivitatea publicului era în scădere și el însuși nu a fost convins de această experiență. După opt filme de ficțiune și un documentar, a revenit la adevărata sa vocație de dialoghist și scenarist.

Pe 19 ianuarie 1975, în timp ce lucra cu regizorul Philippe de Broca la scenariul pentru filmul Incorigibilul, a fost lovit puternic de moartea unuia dintre fiii săi, François, ucis într-un accident de mașină. Se va afunda într-o tristețe profundă care va da lucrărilor sale un ton mai întunecat (Garde à vue / Închisoarea și Mortelle Randonnée / Plimbare mortală de Claude Miller), chiar dacă continua să participe la mari succese populare: Tendre Poulet (Pui fraged), Le Guignolo (Măscăriciul), Le Professionnel (Profesionistul).

În 1978, a publicat un roman parțial autobiografic, Noaptea, ziua și toate celelalte nopți (La nuit, le jour et toutes les autres nuits), pentru care a primit Premiul celor Patru Jurii. În acesta a scris despre moartea fiului său într-un accident rutier, „…de când o mașină galbenă a lovit un cap de pod pe autostrada de Sud și un băiețel a murit”. A obținut recunoașterea colegilor săi prin câștigarea Premiului César pentru cel mai bun scenariu în 1982 pentru Garde à vue.

Gérard Lebovici a sugerat ca el și Patrick Modiano să scrie o adaptare a cărții, L’instinct de mort (Instinctul morții) de Jacques Mesrine, pe care Philippe Labro să o regizeze. Proiectul a fost abandonat în urma asasinarii producătorului.

A locuit într-un duplex de pe rue de l’Assomption (arondismentul 16), apoi la Hôtel de La Trémoille, 14 rue de La Trémoille (arondismentul 8), în camera 102, plătită de casa de producție, și unde și-a scris scenariile.

S-a stins din viață în casa sa din Dourdan, la vârsta de 65 de ani.

Dialogurile filmelor scrise de Michel Audiard fac obiectul unui adevărat cult popular, dovadă fiind numărul de site-uri web dedicate subiectului.

Alexandre Astier (creatorul serialului Kaamelott) este un fan al lui Michel Audiard și pretinde că este inspirat de el pentru dialogurile propriului serial. Același lucru este valabil și pentru Bruno Solo și Yvan Le Bolloc’h pentru serialul de televiziune Caméra Café.

Audiard a manifestat diverse talente: astfel a încercat profesia de regizor, dialoghist unde demonstrează că poate schimba registrul, fiind totodată și autor de povestiri literare. Artist complet, a lăsat în urmă replici care au reunit mai multe generații.

Opere principale:

Romane:

Rugați-vă pentru ea (Priez pour elle), 1950; Nu vă încredeți în blonde (Méfiez-vous des blondes), 1950; Masacrul din dantelă (Massacre en dentelles), 1952; Să nu ne enervăm (Ne nous fâchons pas), 1966; Terminusul pretențioșilor (Le Terminus des prétentieux), 1968; Mica mea carte roșie (Mon petit livre rouge) 1969; Trăiască Franța (Vive la France), 1973; Căluțul se întoarce (Le P’tit cheval de retour), 1975; Repetă puțin ceea ce tocmai ai spus (Répète un peu ce que tu viens de dire), 1975; Noaptea, ziua și toate celelalte nopți (La Nuit, le jour et toutes les autres nuits), 1978; Cântecul plecării (Le Chant du départ), 2017.