Misterul Elias Canetti

La un an de la trecerea sa în neființă, Elias Canetti (1905-1994), laureat al Premiul Nobel pentru Literatură în 1981, a primit un omagiu din partea Franței. Colaboratorul revistei franceze L’ Express, Raphaël Sorin, care era vărul său, spune povestea acestui mare și misterios scriitor european.

Pe data de 15 octombrie 1981 a sosit o telegramă de la AFP (Agenția France-Presse): „Premiul Nobel pentru Literatură a fost acordat, joi, scriitorului de limbă germană, născut în Bulgaria, Elias Canetti, 76 de ani, pentru bogăția spiritului și expresivitatea stilului său.

Academia suedeză l-a considerat pe laureat ca fiind „unul dintre autorii cu cele mai remarcabile maxime ai timpului nostru, un om ale cărui descrieri concise ale ironiilor vieții pot aminti uneori de mari înaintași precum La Bruyère și Lichtenberg”. Scriitorul, care locuia la Londra, nu era de găsit nicăieri, joi, și nu a reacționat la anunțarea premiului său “.

„De negăsit”, din acea zi și până la moartea sa din august 1994 la Zurich, Canetti nu a acordat interviuri, a refuzat omagiile și a călătorit la Stockholm doar pentru a-și achita, în plină glorie, datoria față de Franz Kafka și Hermann Broch.

A continuat să scrie, a primit câțiva prieteni discreți, punând un zid de netrecut între el și goria copleșitoare.

În Franța, entuziasmul a scăzut rapid (cine va mai fi interesat mâine de irlandezul Seamus Heaney, ultimul laureat Nobel?). Cu toate acestea, cărțile sale au fost traduse treptat, de la volumele II și III din Povestea unei vieți, autobiografia sa, la eseurile din Conștiința cuvintelor și la reflecțiile din Inima secretă a ceasului. A fost publicată chiar și o ediție completă a pieselor sale de teatru, dintre care una dintre piese, Noce (Nunta), a fost pusă în scenă într-un mod dezastruos.

Anunțul Nobel, în 1981, semănase un fel de panică. Având drept singur merit o legătură de rudenie cu Canetti (eram veri) și amintindu-mi de numeroasele noastre conversații din Londra, Zurich sau Paris, a trebuit “să plătesc” imediat, personal. Am scris în grabă o pagină pentru Le Monde, am vorbit la Apostrophes (program de televiziune literar francez produs și găzduit de Bernard Pivot), în aceeași seară și, mai presus de toate, am dat o mână de ajutor colegilor copleșiți. Nu puteau găsi această pasăre ciudată, care apăruse de nicăieri.

Cum ar putea ghici că singurul său roman, Die Blendung (Orbirea), apărut în 1935, publicat de Editura Arthaud în 1949, sub titlul Turnul Babel, l-a entuziasmat pe Raymond Queneau, înainte de a fi preluat de Gallimard și redenumit Auto-da-fé? Ar trebui să le reamintesc că în 1966 istoricul și academicianul francez Pierre Nora lansase o nouă colecție, Biblioteca de Științe Umane, cu două titluri, Cuvintele și lucrurile de Michel Foucault, și Masele și puterea de Canetti? Primul a avut un mare succes media. Al doilea a fost un eșec aproape absolut, ceea ce explică fără îndoială nedumerirea majorității criticilor.

Născut în Bulgaria”. Țara trandafirilor a dat lumii un geniu, din Rusciuk, redenumit de atunci „Ruse”, un oraș de pe malurile Dunării de jos. Am aflat că a părăsit Viena după Anschluss cu ajutorul unui pașaport turcesc.

Copilăria și-a petrecut-o între Manchester, Viena și Elveția. Locuia în Hampstead sau Zurich. Cei doi frați ai săi, Georges, cercetător la Institutul Pasteur, care a murit, și Jacques, impresarul lui Brel și Brassens, și fost patron la Trois Baudets (sală de concerte din Paris dedicată melodiilor în limba franceză și tinerilor artiști), erau francezi.

Prin urmare, s-a jucat cu granițele și naționalitățile. Aici, o asemenea ubicuitate părea să țină de stilul balcanic. Ar fi suficient să deschidem Povestea unei tinereți: limba salvată, volumul I al amintirilor sale, tradus cu un an mai devreme, pentru a înțelege cum Canetti, nici bulgar, nici elvețian, nici britanic, nici austriac, și-a descoperit vocea (și calea sa) de la Rusciuk la Zurich, între 1905 și 1911.

Scriitor vorbitor de limbă germană”. În ciuda rătăcirilor sale și a fericitului amestec al originilor sale, a rămas fidel limbii germane, limba „secretă” a tatălui și a mamei sale.

Se știa că părăsise Viena pentru Berlin, unde îl frecventa pe Bertolt Brecht, în ajunul triumfului Operei de trei parale, comedia muzicală germană scrisă de Bertolt Brecht et Kurt Weill.

A început să fie plasat printre autorii vienezi, atât de neglijați până atunci. A fost comparat cu Karl Kraus, pe care îl venera, cu Franz Werfel și Stefan Zweig, pe care îi disprețuia, cu Broch, a cărui aniversare de 50 de ani o întâmpinase cu un discurs la Viena, în 1936.

Unul dintre autorii cei mai remarcabili de maxime ai timpului nostru”. Canetti nu refuza să fie plasat în compania lui La Bruyère sau Lichtenberg. Cu Martor auditiv, subtitrat Cincizeci de personaje, a recunoscut ceea ce datora francezilor.

Cititor al lui Vauvenargues, La Rochefoucauld, Chamfort, Nietzsche, Jules Renard sau Cioran, a știut să închidă în aforism enormitatea furiilor și provocărilor sale.

Agonia muștelor, penultima sa carte, conține un anumit număr dintre aceste aforisme, învăluite de certitudinea unui sfârșit care se apropie și se încheie cu o propoziție finală, cea mai puțin acceptabilă dintre toate: “Când spune că crede doar în metamorfoză, înseamnă că practică arta evadării, știind foarte bine că el însuși nu va mai scăpa de moarte, dar alții o vor face, alții, într-o zi.”

Totuși, această lucrare derutează și deranjează în continuare prin întinderea și diversitatea ei curajoasă. Canetti a abordat fiecare gen epuizându-l. El se încăpățâna să nu reînceapă niciodată aceeași carte, fără să divagheze totuși, chiar dacă aceasta însemna potrivirea lor una în cealaltă (Jocul privirilor este povestea din Auto-da-fé) pentru a nu-și cruța pentru sine însuși teribila luciditate.

Elias Canetti este descendentul unei familii sefarde ai cărei membri au fost expulzați în 1492 din Canete, lângă Valencia, în Spania”. AFP a încheiat astfel deruta comentatorilor în 1981. Unul dintre ei, din cauza germanei, se obstina să vadă în Canetti un evreu tipic așkenazilor (denumire a grupului de evrei stabiliți în Evul Mediu în țările germane, de unde, mai târziu, au emigrat în vestul și estul Europei). A fost necesar să se explice că sefarzii (evrei de rit spaniol care, expulzați din Spania, s-au refugiat în nordul Africii, în Orientul Apropiat și în unele țări europene) sunt descendenții evreilor dispersați de monarhii catolici.

Canetti s-a alăturat lui Benjamin Disraeli, Camille Pissarro, Jules Pascin, Emile Benveniste, Pierre Mendès France, Amadeo Modigliani, Primo Levi sau Darius Milhaud. Această apartenență, se poate ghici din citirea tuturor scrierilor sale, i-a luat mult timp să o recâștige, aproape întreaga viață și, dacă o revendic în numele său, este pentru că rămâne inocentă și fragilă, ușoară ca o amintire și probabil nostalgică.

© CCC

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.