Monica Lovinescu, 19 nov. 1923 – 20 apr. 2008, născută în Bucureşti critic literar, eseist, traducător și jurnalist, soţia criticului literar Virgil Ierunca şi fiica din prima căsătorie a soţiei lui Eugen Lovinescu. A trăit 85 de ani.
Cunoscută pe scară largă pentru poziția sa, fermă și radicală, anticomunistă, precum și pentru celebrul său program radiofonic Teze și antiteze difuzat de Radio Europa Liberă, Monica Lovinescu a fost și singura fiică a criticului Eugen Lovinescu, pe care a crescut-o încă din copilărie în cadrul cercului literar pe care îl găzduia în casa lui. De fapt, membrii acestui cerc literar au fost alături de Monica Lovinescu de la naștere până în 1943, când a murit Eugen Lovinescu, tatăl ei și amfitrionul cercului. Pe atunci, fiica împlinise 20 de ani. Se pare că Monica Lovinescu oferă literaturii române o situație neobișnuită – destul de rară, de fapt – care ar putea semăna cu cea a Mariei Nodier, fiica gazdei în mediul literar „Arsenal”. Este, pe scurt, situația unui copil „crescut” de un întreg cerc literar (l’enfant de cenacle).
Într-adevăr, ținând cont de faptul că activitățile cercului se desfășurau în apartamentul familiei Lovinescu, micuța a copilărit și a crescut printre acești oameni. Jocul ei preferat a fost „jocul de-a cenaclul” și, când a început să „scrie” literatură la 5 ani – înainte chiar de a învăța alfabetul – a făcut-o ca pe un joc inspirat din viața adulților. Datorită acestei împrejurări din copilărie, scrisul ei a rămas foarte dependent de lecturile cu voce tare și, după toate probabilitățile, circumscris unui spirit infantil, spiritul unei literaturi care este „jucată”, deci niciodată asumată în întregime.
În același timp, influența nu pare a fi unilaterală. Copilul nu doar că s-a construit în mod special datorită mediului cercului, dar și forma de sociabilitate s-a remodelat pentru a-și integra prezența. Scriitorii au dezvoltat diverse comportamente, atitudini și posturi în relație cu această „mică” prezență, investindu-și eforturile în activități comune. În cele din urmă, membrii cercului literar „Sburătorul” au susținut o literatură circumstanțială, care o are ca subiect și obiect principal pe Monica: o literatură „pentru Monica” (dedicată ei) precum și o literatură „cu Monica”.
Activitatea sa a fost marcată și de opoziția față de dictatura comunistă, și față de liderul acesteia de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej, ceea ce a expus-o persecuției: în septembrie 1947 a reușit să fugă din România la Paris pentru a se alătura soțului ei Virgil. Ierunca (filozof, poet și critic literar), care obținuse deja azil politic acolo. Monica și Virgil s-au putut întoarce în România abia la un an de la căderea dictaturii în decembrie 1989. Monica Lovinescu a trăit la Paris până la sfârșitul vieții, supraviețuindu-I soțului său aproape doi ani.
A lucrat la Radiodifuziunea franceză şi a colaborat la Radio Europa Liberă. O parte din aceste colaborări au fost strânse în volumul Unde scurte. Jurnal indirect, 1978.
Fiică a criticului literar Eugen Lovinescu şi a Ecaterinei (n. Bălăcioiu), profesoară de limba franceză (arestată în 1958 şi decedată în închisoare în 1960).
A început studiile primare în particular, fiind apoi, între 1934-1942, înscrisă la Liceul Notre Dame de Sion, unde a susţinut şi bacalaureatul (1942).
S-a înscris la Facultatea de Litere a Universității din Bucureşti, unde a obţinut licenţa în 1946. A fost asistenta lui Camil Petrescu la seminarul de artă dramatică (1946-1947).
În 1947 a plecat la Paris cu o bursă a guvernului francez. A cerut azil politic în primele zile ale lui 1948. A făcut parte din câteva companii teatrale de avangardă şi a semnat (în colaborare) regia unor spectacole. A lucrat, în paralel, la o agenţie literară franceză, încercând (fără succes) să promoveze şi traducerile din literatura română.
Apropiată de Eugène Ionesco, în intervalul 1951-1975 a realizat numeroase emisiuni literare şi muzicale la secția de limba română a Oficiului Francez de Radiodifuziune și Televiziune (ORTF).
Din 1962 începe să colaboreze la Radio Europa Liberă, unde din 1967 deţine emisiunea săptămânală Teze şi antiteze la Paris şi a scris cronici literare despre literatura română pentru emisiunea Actualitatea culturală românească, emisiune pe care românii. încercau să o asculte în mod clandestin, în ciuda bruiajului și a riscurilor, pentru că operele sale, deși orientate spre critica literară și teatrală, sunt și critici severe la adresa regimului totalitar apăsător din România de atunci. Aceste emisiuni au influențat generarea unei opoziții interne față de regimul Nicolae Ceaușescu. Scopul lor principal era de a informa românii despre tendințele culturale și politice din Lumea Liberă. Monica Lovinescu a devenit astfel, alături de Virgil Ierunca, una dintre vocile cele mai autorizate ale criticii literare româneşti, bucurându-se de o enormă influenţă în mediile intelectuale din ţară.
Dezertorul român Ion Mihai Pacepa a susținut că în 1977 a fost bătută sever de trei ofițeri ai Organizației pentru Eliberarea Palestinei, unul deghizat în poștaș francez, presupus în serviciul lui Ceaușescu.
Lovinescu a tradus și în franceză mai multe opere literare românești.
A fost în mod sistematic atacată violent în presa comunistă românească de Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Artur Silvestri, Corneliu Vadim Tudor, Ion Lăncrănjan ş.a. în revistele pe care aceştia le conduceau sau le controlau (mai ales în diverse serii ale revistei Luceafărul şi în Săptămâna).
Pe 18 noiembrie 1977 este agresată de terorişti palestinieni trimişi de Securitate la ordinele lui Nicolae Ceauşescu (aşa cum semnalează în cărţile lor fostul general de Securitate, Ion Mihai Pacepa sau analişti ai serviciilor secrete, precum Thierry Wolton sau Jean-Paul Picaber) şi transportată în stare de comă la spital. Dezertorul român Ion Mihai Pacepa a susținut că în 1977 a fost agresată sever de trei ofițeri ai Organizației pentru Eliberarea Palestinei, unul deghizat în poștaș francez, presupus a fi în serviciul lui Ceaușescu.
După însănătoşire, îşi reia activitatea, înţeleasă, cu echilibru şi luciditate, ca o adevărată misiune.
Lovinescu i-a cunoscut în casa tatălui său pe toţi scriitorii ce frecventau cenaclul „Sburătorul”, i s-au dedicat poezii, a trăit de timpuriu mereu în preajma literaturii şi nu e de mirare că a început să scrie foarte devreme: la vârsta de opt ani (1931) i se publică un basm în Dimineaţa copiilor; la cincisprezece ani (1938) îi apar proze scurte în revistele Vremea şi Kalende (sub pseudonimul Ioana Tăutu).
După moartea lui Eugen Lovinescu (1943), a publicat sub propriul nume romanul În contratimp în mai multe numere din Revista Fundaţiilor Regale.
După război (1944-1945), a scris cronică dramatică în ziarul Democraţia al lui Anton Dumitriu.
La Paris, intensa activitate radiofonică s-a tradus în sute de recenzii, note, mese rotunde, comentarii etc., ce pot alcătui materia mai multor volume.
A colaborează la rev. româneşti ale exilului (Luceafărul, Caiete de dor, Fiinţa românească, Ethos, Contrapunct, Dialog, Agora), precum şi la diverse publicaţii precum East Europe (SUA), Kontinent, Preuves, l’Alternative, Les Cahiers de l’Est, La France Catholique, Témoignages din Paris. O mică parte din această considerabilă activitate critică a apărut în volumul Unde scurte (1978).
Lovinescu a publicat sub diverse pseudonime traduceri în limba franceză din literatura română (pseudonime Monique Saint-Côme, C.-V. Gheorghiu, La Vingt-Cinquième Heure, 1949; pseud. Claude Pascal, Adriana Georgescu, Au commencement était la fin, 1951; pseud. Claude Jaillet, Miron Radu Paraschivescu, Journal d’un hérétique, 1976) şi a elaborat capitolul despre teatrul românesc din Histoire du spectacle (Encyclopédie de la Pléiade, 1965).
Premiul ARA (The American Romanian Academy of Arts and Science, 1987).
Monica Lovinescu este una dintre instanţele critice care au contribuit decisiv, nu mai puţin decât cele mai autorizate voci ale criticii exprimate în presa literară din ţară, la consolidarea şi dezvoltarea unei literaturi româneşti de valoare, la selecţia şi impunerea celor mai relevante nume ale literaturii române contemporane.
A obţinut Premiul Academiei Româno-Americane pentru Arte şi Ştiinţe (ARA) în 1987. După 1989 a vizitat România în mai multe rânduri, susţinând fenomenul literar, mai ales apariţiile editurii Humanitas.
Monica Lovinescu a tradus și în franceză mai multe opere literare românești.
Opere principale:
În contratimp, 1945, roman; capitolul despre teatrul românesc în Histoire du spectacle (Encyclopédie de la Plèiade), 1965; Unde scurte, 1978; Unde scurte, I-VI, eseuri, 1990-1996; La apa Vavilonului, I-II, memorii, jurnale, convorbiri, 1999-2001; Jurnal. 1981-1984, 2002; Diagonale, 2002; Jurnal, I-IV, 2002-2004; Jurnal, I, ed. II, revăzută, 2003.
Traduceri: (cu pseudonimul Monique Saint-Côme) C.-V. Gheorghiu, La Vingt-Cinquième Heure, Paris, 1949; (cu pseudonimul Claude Pascal) Adriana Georgescu, Au commencement était la fin, Paris, 1951; (cu pseudonimul Claude Jaillet) M. R. Paraschivescu, Journal d’un hérétique, Paris, 1976.