De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?
De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?
De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?
De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.
(Cântec fără răspuns)
Iubirea este ca soarele dupa ploaie, iar dorinta este ca furtuna dupa soare.
(Venus si Adonis)
© CCC
Nu voi iubi niciodată altă femeie şi tu rămâi în mintea mea şi în sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vieţii mele, singura mea aspiraţie, şi viaţa cu tine, singura mea speranţă.
Am toate motivele să te iubesc. Mi-e dor de nebunie.
© CCC
Si intr-o iubire poti sa ajungi la capatul lumii.
Dusmanul iubirii nu e niciodata in exteriorul nostru, nu e un barbat sau o femeie, e chiar ceea ce ne lipseste in noi insine.
Acum douăsprezece ore eram încă împreună și chiar ieri pe vremea asta te strângeam în braţe. Cât de mult pare să fi trecut de atunci! Noaptea este acum lină și călduroasă. Pot auzi magnolia măreaţă de sub fereastra mea cum foșnește în bătaia vântului, iar când îmi ridic privirea văd oglindirea lunii în apa râului. Papucii tăi de casă, micuţi, se află în faţa mea acum în timp ce scriu... Vreau să îţi aduc numai fericire și să te înconjur cu o stare de calm, un extaz nesfârșit – pentru a te răsplati măcar puţin pentru dragostea pe care ai revărsat-o asupra mea.
(Gustave Flaubert către Louise Colet, 3 August 1846)
© CCC
Intr-o dragoste adevarata trebuie sa fii putin sclav pentru a fi liber, adica sa nu mai vezi nimic in jur.
Au ce mi-a fost din tine mai aproape?
Umbritu-ți păr, sau fruntea grea de nor,
sau mâna ta, în care, la izvor,
mi-ai dat să beau din claru-adânc de ape ?
Sau glasu-nvăluindu-mă ușor,
sau ochii tăi în cari o lume-ncape,
ce deodată mi-o deschizi subt pleoape –
sau drumul laolaltă, suitor ?
Dar dacă vocea s-a-năsprit prin vreme
și părul n-a putut de ierni să scape,
în ochii tăi privind – o, nu te teme ! –
și azi mai regăsesc același dor,
pe care anii au știut să-l sape
în limpezimea primului fior.
(Ție)
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.