Nicolae Iorga, 17 ian. 1871 – 27 nov. 1940, istoric român, publicist, orator, om po­litic și scriitor, una dintre cele mai proeminente personalități ale culturii românești, profesor al Universității din București, Doctor Honoris Causa al mai multor universități straine, mem­bru al Academiei Romane și al mai multor societăți științifice din străinătate. Opera sa cuprinde un vast material documentar de un deosebit interes științific. A trăit 69 de ani.

Copil minune, Nicolae Iorga s-a născut la Botoşani, tatăl său, Nicu Iorga (avocat) și mama Zulnia (născută Arghiropol) erau ortodocși. Strămoșii lui Nicolae Iorga se pare că erau de origine aromână, veniți din zona Pindului, deși istoricul nu s-a identificat niciodată explicit și fără echivoc cu această etnie.

În 1876, la vârsta de treizeci și șapte sau treizeci și opt de ani, tatăl moare din cauze necunoscute, lăsându-i pe Nicolae, care avea 5 ani, și pe fratele său mai mic, George, orfani; o pierdere pe care istoricul o va aminti în scrieri, cuprins de imaginea pe care o avea despre copilăria sa.

În 1878, a fost admis la Școala Marghian Folescu, unde excela la mai multe materii, profesorii permițându-i la vârsta de nouă ani să le predea colegilor istoria României. Profesorul său de istorie, un polonez refugiat, i-a trezit interesul în cercetare, devenind polonofil. Iorga a afirmat că această perioadă de formare i-a modelat viziunile despre limba și cultura română: „Am învățat româna […] așa cum era vorbită în acele zile: clar, frumos și mai ales fermă și colorată, fără intruziuni din ziare și cărțile cele mai bine vândute.”

Și-a format preferințele literare după ce a citit scrierile lui Mihail Kogălniceanu, opere care tratau regimul lui Napoleon Bonaparte și diferite publicații franceze, precum romanele „Evenor et Leucippe” de Alphonse de Lamartine sau „Dramele Parisului” de Ponson du Terrail.

A făcut gimnaziul și liceul (după 1881) la Colegiul Laurian din Botoșani, unde a obținut rezultate excelente, și, din anul 1883, a început să ofere meditații colegilor pentru a crește veniturile familiei. La vârsta de treisprezece ani, în timpul unei vizite la unchiul matern Emanuel „Manole” Arghiropol, și-a făcut debutul în presă în ziarul celui din urmă, Romanul, unde publica anecdote și editoriale despre politica în Europa.

Anul 1886 a fost descris de Iorga ca fiind „catastrofa vieții mele de școlar în Botoșani”, deoarece a fost eliminat temporar pentru că nu salutase un profesor. Iorga alege să părăsească orașul și să se înscrie la Colegiul Național din Iași, fiind admis, primind bursă și fiind lăudat de director, filologul Vasile Burlă. Tânărul vorbea deja fluent franceza, italiana, latina și greaca, mai târziu referindu-se la studiile grecești ca fiind „cea mai rafinată formă a rațiunii umane”, însă o contribuție importantă în dezvoltarea sa multilingvistică a primit-o din partea unor profesori specializați precum Alexandru Philippide (limba română), Alexandru Șuțu (limba franceză), Octav Teodorescu (limba germană) sau Xenofont Gheorghiu (limba latină).

La vârsta de șaptesprezece ani, Iorga a devenit mai rebel. Devenise interesat în activități politice, dar are convingeri cu care mai târziu va fi puternic împotrivă: auto-declarat marxist, Iorga a promovat revista de extremă stânga Viața Socială și a ținut prelegeri despre Capitalul. Văzându-se în pensionul „urât și dezgustător” al Colegiului Național, a încălcat regulile și a fost suspendat pentru a doua oară, pierzând bursa. Pentru a-și putea ajuta în continuare familia cu bani începe din nou să dea meditații. A fost din nou suspendat pentru că citea în timpul unei ore. Iorga a fost unul din cei mai buni absolvenți (cu media 9,24).

A absolvit Facultatea de Istorie din Iaşi, într-un singur an, cu diploma Magna Cum Laude. A continuat studiile universitare la Paris, Berlin şi Leipzig, obţinând doctoratul (1893) la numai 23 de ani și devenind membru corespondent al Academiei Române.

În 1894, la 24 de ani, a obţinut prin concurs Catedra de istorie la Universitatea din Bucureşti. Începând din 1922 a ţinut cursuri de vară la Vălenii de Munte, judeţul Prahova.

Dotat cu o memorie extraordinară, cunoştea istoria universală şi în special pe cea română în cele mai mici detalii. Nu este cu putinţă să-ţi alegi un domeniu din istoria românilor fără să constaţi că a trecut deja pe acolo şi a tratat tema în mod fundamental.

A publicat circa 1 250 de volume şi 25 000 de articole. Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de oraşe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerţului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc.

În 1903 a preluat conducerea revistei Sămănătorul.

Ca om politic a fost cofondator al Partidului Naţional Democrat (1931–1932); prim-ministru şi ministru al Educaţiei Naţionale; membru al Parlamentului în mai multe legislaturi.

A  fost fondator (1920) şi director al Şcolii Române din Paris (Fontenay-aux-Roses).

A  editat şi condus numeroase ziare şi reviste (Neamul românesc, Revista istorică, Revue Historique du Sud-Est-Européen, Floarea darurilor etc.).

După aflarea veştii despre asasinarea sa de către legionari, 47 de universităţi şi academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

La numai 23 de ani, a fost membru corespondent al Academiei Române, membru plin în 1911, preşedinte al Secţiei de istorie (1924-1927).

Opere principale:

Documente privitoare la istoria românilor, în 5 volume, 1897-1913; Acte și fragmente cu privire la istoria românilor, în 31 de volume, 1901-1916; Studii şi documente cu privire la istoria românilor, în 25 volume (1901–1913); Istoria imperiului otoman, în 5 volume (apărută în limba germană: Geschichte des osmanischen Reiches, 1908–1913); Istoria comerțului românesc, în două volume, 1925; Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte, în 3 volume, 1907-1909; Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea și legăturile ei, în 3 volume. 1920-1925: Istoria literaturii românești. Introducere sintetică, 1929; Istoria literaturii românești, în 3 volume; Istoria literaturii românești contemporane, în două volume, 1934; Istoria învățământului românesc, 1928; Istoria armatei românești, în două volume, 1929; Istoria românilor, în 10 volume, 1936-1939.

Ca literat a scris poezii, drame istorice (Învierea lui Ştefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Doamna lui Eremia, Sfântul Francisc din Assisi şi altele), volume memorialistice (Oameni cari au fost, O  viaţă de om, aşa cum a fost).