Citate de Ana Blandiana

Ar trebui să ne naştem bătrâni, Să venim înţelepţi, Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume. (Ar trebui)

Poezia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce-ai suferit.

Cine poate şti De unde vine vara Şi încotro se duce Cântând Caravana ei verde şi aurie? Unii zic c-ar veni Din pământ, Că-şi trage povara, Fierbinte şi dulce, Din bostănărie, Că se naşte în pepenii verzi, În miezul lor Strălucitor Ca un palat Luminat De rubine, Cu pereţi De porfir şi nestemate Şi cu pardoseala purpurie. Tot ce se poate, Dar mie Mi-a spus o fetiţă cuminte Că-şi aduce aminte Cum vara vine din copilărie, Şi cum, În miros de lapte, de fân şi de fum, Alunecă de-aici, Trasă de fluturi, de buburuze şi de furnici, Înspre bunici. (Cine poate şti)

Moartea unui poet adevărat nu este un sfârşit, este numai o reacţie chimică menită să separe aurul de impurităţi.

Nu te speria. Va fi atât de simplu totul Că nici nu vei înţelege Decât mult mai târziu. Vei aştepta la început Şi numai când Vei începe să crezi Că nu te mai iubesc Îţi va fi greu, Dar atunci voi pune Un fir de iarbă să crească În colţul ştiut al grădinii, Să ajungă la tine Şi să-ţi şoptească: Nu vă speriaţi, Ea este bine Şi vă aşteaptă La celălalt capăt al meu. (Întâlnire)

Lasa-ma sa m-aprind de intunericul tau, In lumina feroce Invata-ma sa ard intunecat, Modeleaza dupa forma aripilor Flacara mea Si purific-o de orice culoare. (Flacara)

In viata mea, verbul a citi a fost mult mai important decat verbul a trai, atat de important, incat - folosind un foarte mic artificiu poetic - marturisesc ca n-as putea sa ma imaginez traind fara a citi, dar nu mi-ar fi deloc greu sa ma inchipui citind si dupa moarte.

Purtăm fiecare o dragoste-n noi, dar eu pentru tine şi tu... pentru alta. şi focul ne mistuie crunt, pe-amândoi, eu ard pentru tine, tu arzi... pentru alta.   Aştept un cuvânt, aştepţi un cuvânt, dar eu de la tine şi tu de la alta, şi braţul în vis ţi-l văd mângâind, dar tu, în visare, nu vezi decât pe alta...   Şi ce ne rămâne atunci de făcut, când soarta nu ştie decât să dezbine? Trăim amândoi, trăim doar iubind, deşi eu pe tine, tu totuşi pe alta. (Delir)

Eternitatea este lungă, mai ales spre final. © CCC

Nu e greu să fii nou, e greu să fii etern.

Ar trebui să ne naştem bătrâni, Să venim înţelepţi, Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume, Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge. Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând, Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei, Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi, Să fim copii la naşterea fiilor noştri. Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi, Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim, Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici, Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu… (Ar trebui)

Când nici luceferii nu sunt eterni, Ce rost are cuvântul "întotdeauna"? (Când nici luceferii)

Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze de la tâmple până la glezne, Iubiţii mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou, Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne, Dansului meu i-e vântul ecou.   De frânghiile ploii mă caţăr, mă leg, mă apuc Să fac legătura-ntre voi şi-ntre stele. Ştiu, voi iubiţi părul meu grav şi năuc, Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele.   Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe - Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ, Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!   Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze şi destrame-mă vântul, lubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi - Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul, Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi! (Dans în ploaie)

Intre pasiune si suferinta asemanarea este atat de mare incat, de-a lungul timpului, oamenii au ajuns sa le confunde si sa le boteze cu acelasi cuvant: patima, a patimi. O ironie filologica.

Îi plâng pe proşti şi proştii mă înving.

Eternitatea este o perioada foarte lunga de timp, mai ales spre sfarsit.

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile, Înnebunitele ploi şi ploile calme, Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei, Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit, Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile, Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă, Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi, Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii. Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie", E urât şi poate nici nu e adevărat, Dar lasă-mă atunci când plouă, Numai atunci când plouă, Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie". Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr, Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii, Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu Eşti departe plecat şi eu te aştept, Şi tu ştii că te-aştept, Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept Şi totuşi aştept. E-n aer miros de dragoste viu, Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul, Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător, Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi, Şi eu te aştept. Doar tu ştii - Iubesc ploile, Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme, Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei... (Descântec de ploaie)

Poezia nu este o succesiune de experiente, ci o succesiune de viziuni.

Uneori, când sunt fericită într-adevăr, Simt sau poate numai mi se pare Cum în vârful fiecărui fir de păr Îmi creşte câte-o floare. Şi ştiu că sunt grozav de frumoasă Cu podoaba aceasta împărătească, Dar nu mă încumet să mişc fruntea De teamă să nu mi se ofilească, Şi nici să mă privesc într-o oglindă De teamă să nu mi se desprindă. Şi e destul să mă-ntristez numai un pic Ca să nu mai rămână din toată frumuseţea nimic. Haideţi, puteţi încerca şi voi... binişor... E uşor! Nu trebuie decât să fiţi foarte fericiţi! (Minune)

Iarta-ma ca iubirile se fac nou-nascuti, Si nou-nascutii singuratati, si singuratatile iubiri…